CE LE PASĂ DAMELOR! descarcă top cele mai citite cărți de dezvoltare personală online gratis .PDF 📖
Cărți «CE LE PASĂ DAMELOR! descarcă top cele mai citite cărți de dezvoltare personală online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Faceți cinste cu-o cafea?
PayPalVĂ MULȚUMESC!!!
ALTE CĂRȚI GRATUITE GĂSIȚI AICI Contact:blu.duaine@gmail.com
Colecția Enigma Peter Cheyney CE LE PASĂ DAMELOR! DAMES DON’T CARE! Prima ediție UK: © 1937, Collins, London Prima ediție USA: © 1937, Coward McCann, New York Ediția electronică reproduce textul integral al romanului apărut la Editura UNIVERS București, 1969 Format electronic și copertă: ANTON BUDILEANU UUID: c9ba88f1-b92d-4678-9645-34fb1698dc8b Data versiunii curente: 10-03-2021 © BLU DUAINE PRESS, 2020 CUPRINS I. Sagers iese din scenă II. Faptele III. Henrietta IV. Portretul unui detectiv V. Chestii simple VI. Chestii muierești VII. Chestii cu greșeli VIII. Una tare IX. Hei, Paulette! X. Chestii mexicane XI. Arestarea nr. 1 XII. Baliverne pentru doi XIII. Duet pentru tîlhari XIV. Adevărul iese la lumină XV. Crepusculul escrocilor I. Sagers iese din scenăCe zăduf!
N-am fost niciodată în iad, da’ pot să bag mîna-n foc că nu poa’ să fie mai cald ca-n deșertul ăsta californian în iulie.
Tocmai trec de Indio și cre’ că voi vedea curînd luminile din Palm Springs. Gonesc tare – acul bate o sută treizeci la oră. De nu era așa cald ar fi fost o seară grozavă. Da’ parcă nu-i aer destul. Și-a fost un pui de furtună de nisip azi după-masă, care m-a prins dormind, de mi s-a lipit o bucată din deșertu’ Mojave, sau cum l-or fi numind, drept în fundu’ gîtului.
Da’ de „Cactus Lizzie” ați auzit vreodată? Ei bine, i-un cîntec despre dama asta și tocmai îl fredonez. Nu c-aș avea cine știe ce voce, fiin’că n-am. Da-s unu’ dintr-ăia care-am avut totdeauna sentimentu’ că dacă mama Caution reușea să-mi dea viață cu niște corzi vocale mai de soi, ș-o mutră de seamăna mai puțin cu coasta din Santo Domingo, cre’ că toate frumusețile-ar fi stat la coadă să-l audă pe Lemmy gîngurind cîteva numere de swing de se-ndoaie mapamondu’.
Da’ să ne-ntoarcem la „Cactus Lizzie”. Tre’ să vă spun că dama asta-i dintr-un cîntec; și nu știu de ce da’ cîntecul ăsta-mi zumzăie-n cap în tact cu zgomotu’ mașinii L-am învățat de la un cowboy din Sonora acu’ doi ani, pe vremea cînd l-am băgat la zdup pe Yelltz pentru răpire și omor. Tot ce-avea cowboyul ăsta era o chitară, o voce groasă de fumător, ș-o puicuță mexicană care-l învîrtea pe degete. Obișnuia să-l cînte într-una, că pîn-la urmă te săturai, și unu’ care ți-ar fi citit condamnarea la moarte ți s-ar fi părut o binecuvîntare, într-atît te-ai fi simțit de ușurat. În fine… sună cam așa…
„Trăind în deșert… cîntă cowboy, Călare prin pustiu… Iubirea-i tristă și ciudată… Zi-i din banjo… cîntă cowboy, Iubita ți-e pe jar și turma de rîie e mîncată.
Ah, Cactus Lizzie… plîngi cowboy Eu am iubit-o și ei nu i-a păsat Cactus Lizzie… mi-ai luat mințile, Oh, ascultă-mi durerea… dar… ce le pasă damelor!”
Ăsta-i cîntecu’ pe care-l cînt, și-i unu’ din ritmurile alea de care nu poți scăpa – știți, unu’ d-alea…
Șoseaua se-ndreaptă și-ncep să se zărească în depărtare luminile din Palm Springs. Așa-mi dau seama că Palm Springs e unu’ din orășelele alea grozave de deșert. Poți găsi acolo tot ce vrei – un colier de diamante de la un bijutier de mare clasă, parfum de cincizeci de dolari sticla – sau una la scăfîrlie c-o sticlă de whisky într-unu’ din birturile de la margiea drumului, genul ăla de tavernă unde nu pierzi timpu’ fin’că-ți pierzi și reputația și izmenele în același timp.
Tocmai intru în oraș și mă cam cuprinde oboseala. Da’ parcă vă ziceam de „Cactus Lizzie,” nu? Ei bine, io cre’ că mișună o mulțime de dame de felu’ lui „Cactus Lizzie”. De păienjeni le e frică, da’ bagă cuțitu-n amant cu aceeași ușurință cu care comandă o înghețată cu ciocolată. Așa-s damele, da’ cre’ că știți din proprie experiență.
Cît despre mine, mie-mi plac grozav damele! Au ceva fascinant în ele. Au ritm. Au tehnică – și încă cum!
Aproape c-am ieșit din Palm Springs. Mai încolo, pe dreapta, se vede lumină ș-o firmă de neon. Pe firmă scrie „CRENVURȘTI CALZI” și decid pe loc că ăsta-i locu’ pe care-l caut. Încetinesc. Cînd ies din mașină simt că-s înțepenit ca un cadavru. Păi cum nu?! Am tras de volan zece ore-n șir.
O iau ușurel către spelunca asta și arunc o privire prin fereastră. E unu’ din bufetele-alea pe cinste. Totu-i plăcut și curat, ș-o pereche de puicuțe servesc în spatele tejghelei. Niște fetițe pe cinste. Una-i o roșcovană cu niște ochi care-o să-l bage în belea pe unu’ odată și-odată, iar cealaltă are o siluetă care mă face să tînjesc după o vacanță. Mai sînt vreo două mese risipite prin local și nu-i nimeni înăuntru, afară de fete și de un tip care șade la o masă înfulecînd crenvurști, tot aruncînd priviri păcătoase blondei bine-făcute.
Mă uit la ceas. E doișpe jumate noaptea. Îmi aranjez rapid boru’ pălăriei și intru.
— Bună, frumoaso, îi spun roșcovanei. Am auzit că m-ai chemat la un crenvurșt ș-o ceașcă de cafea, d-aia cu frișcă multă! Știi…? Maică-mea susține c-ar trebui să mai cresc un pic.
O văd că zîmbește către cealaltă puicuță.
— Ia vezi, Alice, începe ea la șmecherie. A venit Clark Gable.
Și-și face de lucru la mașina de cafea.
— N-aș prea crede, răspunde blonda. Mie-mi