Lumea ca voinţă şi reprezentare de Arthur Schopenhauer descarcă iubiri de poveste online gratis .pdf 📖

AUTOR: Arthur Schopenhauer
CATEGORIA: Filosofie
NR. DE PAGINI: 1788
LIMBA: Română

Citește online

Cărți «Lumea ca voinţă şi reprezentare de Arthur Schopenhauer descarcă iubiri de poveste online gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:

Cele mai bune și folositoare cărți pentru ați încărca creierii Lumea ca voinţă şi reprezentare de Arthur Schopenhauer carti de filosofie online gratis :)PDF

„Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile.“ (Arthur SCHOPENHAUER)
„Dacă ceea ce spune Schopenhauer nu va fi niciodată uitat, asta ţine probabil de faptul că ceea ce el spune nu e legat de cuvintele pe care le foloseşte; cele spuse ar putea fi foarte bine redate şi cu alte cuvinte – dar va râmâne totuşi, dincolo de asta, un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă, atât de autentică cum n-am mai aflat nicăieri altundeva în filozofie. Te ajută atât să trăieşti, cât şi să mori, şi mai ales să mori: îndrăznesc să afirm că adevărul rostit de Schopenhauer, prin satisfacţia pe care ţi-o aduce, te ajută să faci faţă în ceasul de pe urmă – şi asta fără nici un chin, fără vreun efort de gândire, fără cuvinte.“ (Thomas MANN)
„Degeaba privirile noastre caută vreo singură rădăcină din care s-ar înălţa un trunchi puternic, vreo palmă de pământ rodnic şi sănătos: pretutindeni praf, nisip, încremenire, moarte lentă. Un om rătăcit în acest pustiu, singuratec şi fără speranţă, nu şi-ar putea găsi un simbol mai nimerit decât pe cavalerul întovărăşit de Moarte şi de Diavol, aşa cum l-a desenat Dürer, cavalerul în platoşă, cu privirea aspră, care, singur cu calul şi cu câinele său, îşi urmează impasibil drumul de groază, fără să-i pese de înspăimântătorii lui tovarăşi, dar fără nici o speranţă. Schopenhauer al nostru a fost acel cavaler al lui Dürer: era lipsit de orice speranţă, dar dorea adevărul. Nimeni nu se poate asemui cu el!“ (Friedrich NIETZSCHE)
„Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia care fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învăţăturile pesimiste ale filozofului.“ (Mihai EMINESCU)
„Din tot ce a scris şi a gândit Schopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. [...] Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci cînd uită de sine; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicţii, prin capricii, prin reacţiile imprevizibile şi incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.“ (Emil CIORAN)

PROSLOGION

Nu vedem în această pre-cuvântare un model tipic de studiu introductiv. Nu vedem nici caracteristicile a ceea ce numim postfaţă. Este, poate, mai aproape de adevăr, o încercare de a ispiti filosofia cu avatarurile ei cu tot. Filosofia cea mare, aşa cum este filosofia lui Schopenhauer şi destinul ei trist. E o permanentă împotrivire în Schopenhauer, un refuz sistematic, o negaţie constantă care devine, în final, afirmaţie. Atât cât poate fi de mult o negaţie afirmată! E însă rostul filosofiei de a ieşi din paradox cultivându-l: Aşa cum face Michel Guérin în lucrarea Nietzsche. Socrate heroïque (Grasset, 1975). Mai toată tradiţia vede în neadevărul lui Nietzsche un totalitarism nihilist. Dar nu spune oare filosoful, în Dincolo de bine şi de rău, că Neadevărul nu este falsul şi că Neadevărul este o condiţie a vieţii? Nu spune el că este vinovat Cartesius, cu toată egologia lui, de a certifica adevăruri dintr-un domeniu (existenţa, eul) cu adevăruri din alt domeniu (gândirea)? Ne-am obişnuit să citim prea repede, în diagonală, să catalogăm şi să clasificăm ceea ce nu poate fi nici catalogat, nici clasificat. Judecăm după mizera noastră măsură şi învinovăţim filosofii care au singura vină de a exista. Ne războim cu categoriile noastre de împrumut şi facem procese de intenţie nevinovaţilor. Se pleacă de la o vorbă a lui Nietzsche care spune că odată cu Socrate începe declinul filosofiei greceşti. Vina lui Socrate este aceea de a fi fost fiul unui sculptor. Şi din acest motiv să fie Nietzsche un anti-Socrate? Ba! Nietzsche e un Socrate eroic, un dincolo de Socrate, aşa cum este Schopenhauer un dincolo de Kant. Pentru Platon idealul cunoaşterii este simplul şi 4 Arthur Schopenhauer adevărul, este Unul. Nietzsche repudiază prejudecata adevărului ca Unu şi îi substituie perspectiva voinţei de putere, o perspectivă dionysiacă. O face şi Henri Joly în Le renversement Platonicien (Vrin, Paris, 1974) atunci când denunţă „postulatul anistoric al sensului“ care revine la a afirma separarea autorului şi a epocii de text. Separarea se face prin raportarea la context a sensului în general, la sensul istoric şi semantic faţă cu apariţia textului în sine. În realitate e vorba de a nu ceda facilităţilor „eternului prezent“ şi de a recădea „hors du sens“. E vorba, la rigoare, de actul hermeneutului şi de riscul imens cuprins în actul hemeneutic. Un risc care posedă puterea de a în-fiinţa şi, la fel de bine, de a des-fiinţa. Căci, până la urmă, hermeneutul e groparul textului pe care vrea să-l salveze. Justiţia nu e în acest caz nici măcar morală pentru că sunt zone ale conştiinţei în care justiţia e superlativă prin absenţă. Problema e aceea a unei „orientări filosofice“ (Marcel Conche. Orientation philosophique. Ed. de Megare, 1974). Adică dacă este filosofia o cercetare a sensului, şi dacă îşi propune de la început un scop sau un parcurs (concluzie), atunci ne interesează şi cum acest parcurs este orientat. M.Conche stabileşte, tentând soluţia, o diferenţă între orientarea-în şi orientarea-spre şi face să depindă diferenţa de o alta: de diferenţa dintre cunoaştere şi gândire. E vorba, de fapt, de o determinare a obiectului filosofiei. Filosofia gândeşte, zice autorul, dar de cunoscut nu poate cunoaşte. Obiectul filosofiei devine astfel „gândibilul“, ceea ce poate fi gândit (le pensable), nu ceea ce poate fi cunoscut. Orientarea filosofiei va fi deci orientare-spre. Schopenhauer, se va vedea, e un maestru al artei combinatorii. Vauvenargues, mai mult ironic decât dezamăgit, ne spune că noi apreciem prea puţin filosofii pentru că ei nu ne vorbesc îndeajuns de lucruri pe care le cunoaştem. Şi de 5 Lumea ca voinţă şi reprezentare două mii de ani lumea se străduie să-l dezmintă. Suntem mereu alături şi deranjaţi de nerecunoaşterea unei proprietăţi uzurpate. Nu vrem (sau nu ştim) să înţelegem că Platon dezvăluie natura gândului şi Aristotel pe aceea a gânditului, că Isus relevă divinul dinlăuntrul gânditorului, iar Cartesius face din gânditor începutul filosofiei (T.Maiorescu, Scrieri din tinereţe, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 107). La fel Kant cu transcendentalul, Hegel care comandă conştiinţei să-şi povestească epopeea şi Schopenhauer, Bergson şi Husserl care fac din intuiţie o însoţitoare a egoului. Ştim, de la Sfântul Augustin, că nu l-am căuta pe Dumnezeu dacă nu am şti că l-am găsi. Şi nu ne mulţumim cu aceasta de parcă ar fi puţin lucru. Încercăm să ne salvăm, aşa cum ne învaţă Augustin: Doamne, dă-ne ce ne ceri şi cere-ne ceea ce ne dai. Şi noi, nechemaţii, filosofăm în marginea spuselor. Erezie! Aşa cum e acuzat, pe drept sau nu, Luther, vinovat de a fi exagerat pe acelaşi Augustin care se confesează: iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei. Da, dar când iubeşti pe Dumnezeu nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie. De aici pleacă Luther şi protestantismul căruia, patern, îi dă naştere: păcătuieşte oricât de mult, dar crede şi mai mult. Iată limite, „peratologii“, de la care pleacă şi la care ajunge Schopenhauer. Cu Tertulian (credo quia absurdum), cu Anselm (credo ut intelligam), cu Luther (intelliga ut credam), cu Cartesius şi silogismul lui egologic şi divin, cu Spinoza şi determinarea negativă (negatio est non esse). De unde toate acestea? De la un sceptic optimist care se străduie să ne înveţe că suntem nişte reamintiţi uitaţi (Socrate) şi de la un sclav stoic care ne spune, într-un Manual pe care nici măcar nu l-a scris singur, că suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem (Epictet). Plasaţi între extreme, suferim şi limita şi nelimita lor. Şi ne bucurăm că faptul are un nume - apeiron, pe care, savant, îl etimologizăm. Ne jucăm cu cuvintele uitând că ele sunt noi, şi le căutăm dedesubturi care să ne justifice. Frizăm aşa, neştiuţi în infinitul care ne înspăimântă, infinitul celuilalt pe care-l căutăm disperaţi în propriul eu. Ce mai poate rămâne decât un senin şi cinic pesimism! Unul pe care să-l suferim dacă nu suntem în stare să ni-l asumăm. Să batem la uşa tragicului şi să ne sfârşim odată cu neamul labdacizilor şi al atrizilor. Aşa devine liberul arbitru destin. Restul e Sartre, e L’imaginaire, e degradare a cunoaşterii pe care o reprezintă imaginea, e „săracă rubedenie mentală“ (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers. Bucureşti, 1977, pag. 27). Raţiunea, cu toate subterfugiile ei, nu mai satisface. Intelectul e desuet. Mai degrabă sensibilitatea cu diversul ei sensibil şi cu reprezentarea a cărei condiţie este. Toată filosofia tradiţională e tributară, într-un fel sau altul, intelectului. E nevoie de o revitalizare. Să sfârşim cu Ideea şi cu absolutul ei. Să-l punem pe Hegel la zid. Iată o situaţie extrem de plăcută lui Schopenhauer. Intelligere (de unde intellectus), ca verb, înseamnă a înţelege prin raţiune, iar prin extensie înseamnă a alege între lucruri cu ajutorul abstracţiei. Sentir, ca verb, trimite la apercepţia imediată, la comprehensiune intuitivă, la sentiment sau presentiment. După intelectualism nimic nu este de neînţeles, totul poate fi cunoscut prin raţiune, înţelegere. Exponent nu este nici Platon şi nici Aristotel. Modelul intelectualismului e Hegel şi acordul dintre gândire şi realitate. Istoric însă se vede că intelectualismul e sortit falimentului. La fel abstracţia. Adevărata filosofie este idealismul, spune Schopenhauer, dar nu acela hegelian. Verbul latinesc abstrahere înseamnă a ridica, a scoate, a desface, a separa, încât raţiunea este mijlocul, iar abstracţia se erijează în procedeu. Supremul abstracţiei e în filosofie, adică exact acolo unde ar trebui să nu fie. Abstracţia reduce şi apoi defineşte, dar astfel săvârşeşte o eroare de procedeu. Instinctul, intuiţia, voinţa au de înţeles ceea ce raţiunea nu poate pătrunde. Şi atunci voinţa, ca intuiţie, este luarea de cunoştinţă de instinct. Aşa ajungem la filosofiile intuiţiei, cu Pascal şi cu spiritul lui de fineţe. încă din Discurs sur les passions de l’amour, Pascal face diferenţa dintre spiritul de fineţe şi spiritul geometric, diferenţă dezvoltată apoi într-un capitol din Cugetări. Spiritul de fineţe ştie, raţiunea probează. De aceea există raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte. Inima pătrunde adevărul divin şi relevă adevărul metafizic. Ca în celebrul Memorial pascalian unde se vorbeşte de Dumnezeul lui Avraam, nu de acela al filosofilor şi savanţilor. Avem apoi pe Maine de Biran care pleacă de la introspecţie, de la eul trăitor şi privirea lui interioară. Lui Maine de Biran îi lipseşte, după F.Grandjean, anvergura spiritului care ar fi putut face din el un metafizician. Această anvergură nu-i lipseşte însă lui Schopenhauer. În 1812 Maine de Biran publică Eseu asupra fundamentelor psihologiei şi asupra raporturilor ei cu studiul naturii. După şase ani de la analizele lui Maine de Biran, Schopenhauer ajunge la afirmaţii identice folosind metoda introspecţiei. Şi aici apare primatul absolut al lui Schopenhauer asupra lui Bergson, pentru că filosoful german întreprinde cel dintâi un asediu al intelectului. Raţiunea îşi fabrică o diversitate de concepte, dar ele lucrează în vis. Raţiunea nu posedă decât forme pure şi atunci suntem nevoiţi să-i opunem intuiţia. Este adevărat că termenul de intuiţie, aşa cum îl foloseşte Schopenhauer, are încă o conotaţie intelectuală, aparţine intelectului şi din ea derivă conceptele (F.Grandjean, Un revolution dans la philosophie, La doctrine de H.Bergson, F.Alcan, Paris, 1930, pp. 38-39). Intuiţia lui Schopenhauer se aseamănă intuiţiei sensibile kantiene. Din acest motiv este nevoie de o a treia facultate; să sesizeze realitatea metafizică şi anume de percepţia internă, asemănătoare simţului intern la Maine de Biran. Această intimitate ne permite să percepem esenţa universului care este voinţa. Mai târziu, Hartmann (Filosofia Inconştientului) va prelua voinţa de la Schopenhauer şi o va transforma într-o formă inteligentă dar inconştientă. Nietzsche modifică voinţa de a trăi şi îi substituie voinţa de putere. Oricum, cu Schopenhauer voinţa reintră triumfătoare în lume după ce ieşise umilită în raportul ei cu intelectul aşa cum ni-l prezintă Cartesius (Meditationes de prima philosophia, meditaţia IV, „Despre adevăr şi falsitate“).

Lumea ca voinţă şi reprezentare de Arthur Schopenhauer descarcă iubiri de poveste online gratis .pdf 📖