Gregor von Rezzori- Memoriile Unui Antisemit descarcă top-uri de cărți online gratis PDf 📖

AUTOR: Gregor von Rezzori
CATEGORIA: Jurnal, amintiri
NR. DE PAGINI: 192
LIMBA: Română

Citește online

Cărți «Gregor von Rezzori- Memoriile Unui Antisemit descarcă top-uri de cărți online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:

Skusno e un cuvânt rusesc greu de tradus în altă limbă, înseamnă mai mult decât plictiseală searbădă: e un gol sufletesc, care te aspiră şi îţi trezeşte un dor nedefinit, dar intens şi stăruitor. Când aveam treisprezece ani, la „vârsta ingrată”, cum obişnuiau să spună pe vremea aceea educatorii, părinţii mei nu mai ştiau ce să facă cu mine. Trăiam în Bucovina, astăzi o provincie astronomic de îndepărtată în Europa de sud-est, dar tot ceea ce povestesc aici mi se pare atât de îndepărtat nu doar în spaţiu, ci şi în timp, încât parcă ar fi vorba despre ceva ce am visat doar. Şi totuşi începe ca o poveste obişnuită. Fusesem exmatriculat de un consilium abeundi1 din şcolile Regatului României de atunci, ai cărui cetăţeni deveniserăm după prăbuşirea monarhiei chezaro-crăieşti, la sfârşitul Primului Război Mondial. Încercarea de a pune ordine în dezechilibrul firii mele cu ajutorul disciplinei severe dintr-un internat din Austria (pe care rudele mele o considerau în continuare patria noastră culturală) ameninţa să se termine la fel de dezastruos pentru mine. Doar pretextul oferit de părăsirea voluntară a instituţiei la timpul potrivit a împiedicat eliminarea mea definitivă din rândurile privilegiaţilor cărora calea spre educaţia superioară le rămânea în continuare deschisă. Eram „un caz destul de disperat” – tot o expresie uzuală a celor cărora le revenea răspunderea de a forma copii şi de a face din ei „membri folositori societăţii”. Părinţii mei, orbi la felul în care contradicţiile firii mele îşi aveau originea în dezacordul plin de tensiuni al propriilor lor naturi, împărtăşeau părerea profesorilor potrivit căreia, dintr-un asemenea amestec de sensibilitate nevrotică şi înclinaţie spre violenţă, percepţie vie şi incapacitate tâmpă de a învăţa, nevoie de contact afectuos şi adaptabilitate redusă, nu poate ieşi decât ceva criminal. În curând împărtăşeau cu toţii aceeaşi părere, care se transformase într-o convingere de nezdruncinat: mă aştepta inevitabil, mai devreme sau mai târziu, închisoarea. Eram şi eu aproape convins că aşa va fi. Printre cugetările banale pe care generaţia mea le datorează lui Wilhelm Busch se numără şi cea din Diefromme Helene2 : „Când ţi-ai pierdut reputaţia, /te-aşteaptă doar distracţia”. Dar până şi această afirmaţie optimistă este, de fapt, expresia unei gândiri nerealiste, neconfirmate de experienţa practică. Eu, unul, dacă cineva m-ar fi întrebat atunci care e starea mea sufletească, aş fi răspuns cu un suspin adânc: „Skuşno”. Fiindcă, deşi aveam din când în când izbucniri de revoltă, mă târâm sau, mai degrabă, mă lăsam târât apatic de pasul de melc al zilelor, prin existenţa mea pustie, mereu apăsat de povara unui sentiment de culpă care nu se datora motivelor atribuite de cei din jur, deşi 1 Comisie consultativă autorizată să exmatriculeze elevi incapabili. (N. Tr.) 2 Pioasa Elena. (N. Tr.) cauzele reale nu erau departe de ele. Dacă aş fi putut explica această deosebire fină şi complexă, s-ar fi rezolvat o mulţime de lucruri în viaţa mea. Dar n-am fost în stare. Am în faţa ochilor imaginea mea de-atunci, ca un instantaneu făcut cu unul din acele aparate de mare precizie, cu o mulţime de şurubele şi pârghiuţe, cu lentile holbate şi burdufuri plisate de piele neagră, cu suporturi pliante şi nichelate, în formă de foarfecă, care se desfăceau ca o armonică; ele erau produse de acelaşi spirit al epocii, apropiat încă de lumea trăsurilor cu cai, ca şi automobilele cu unghiuri clare şi roţi înalte care îmi stârneau fantezia de adolescent. Îi invidiam pe colegii mei cuminţi, rămaşi mai departe în şcoală când primeau, drept răsplată pentru rezultatele bune la învăţătură, câte un astfel de aparat, de ziua lor sau de Crăciun, deşi mă lăsau rece fotografiile pe care mi le arătau din când în când. Mă uit la o astfel de fotografie acum: un băiat cu chipul rotund şi îndărătnic al copilăriei pângărite şi în curând distruse, al cărui aer decis şi parcă de concentrare exclusivă asupra lui însuşi pare cam ridicol şi te face să nesocoteşti, în mod greşit, chinul real al adolescenţei care – stângace şi în această privinţă – nu-şi găseşte o expresie mai convingătoare. E o zi mohorâtă. Stau pe un trunchi de copac şi sunt îmbrăcat după moda de atunci: un vindiac cu centură militară şi buzunare mari, din pânză ţeapănă, impermeabilă, tipul de haină purtat de membrii asociaţiilor ideologice de diferite culori, de la extrema stângă până la extrema dreaptă, dar care, în cazul meu, era departe de orice ţinea de o concepţie asupra lumii şi se preta pentru plimbările lungi pe care le făceam ori de câte ori aveam o oră liberă, singur şi fără nici un scop, prin împrejurimile oraşului. Împrejurimi nemărginite, frumoase ca un parc în anotimpurile însorite; sub cerul iernii, plin de stoluri de ciori, ele nu ofereau privirii altceva decât farmecul melancolic al ţarinei întoarse, plină de nesfârşite brazde negre şi, departe, dincolo de fâşiile de zăpadă adunate în adânciturile terenului vălurit, linia neagră a pădurilor întinse care se prelungeau până spre munţii de-abia desluşiţi în amurgul albastru, către muchea de sticlă lăptoasă a boitei cereşti. O astfel de zi de iarnă târzie corespundea cel mai bine stării mele de skuşno. N-am nimic pe cap, părul mi-e ciufulit de vânt, iar la picioarele mele stă, cu blana linsă ca de focă, basetul meu Max şi mă priveşte cu adoraţie; singurul meu partener de joacă şi tovarăş, prietenul şi consolatorul meu, la care găseam, dacă nu înţelegere imediată, iubire necondiţionată şi aprobarea fără rezerve a tot ce făceam. Trebuie să adaug că această fotografie nu există, fiindcă rămăsesem atât de singur, încât nu se afla nimeni în preajmă care să mi-o facă; până şi colegii despre care vorbeam erau departe. Max şi cu mine hoinăream pe coclauri ca doi vagabonzi, fără nici o constrângere morală. Exista o înţelegere tacită între noi să considerăm orice bibilică, dacă se îndepărta prea mult de ograda natală, drept vânat neocrotit la fel ca şi pisicile care umblau după şoareci prin arătură. Cele din urmă erau prada mea preferată dar, spre marea mea durere, Max, în ciuda multor alte merite, nu era un câine prea curajos. Se repezea plin de un zel de-a dreptul isteric asupra vânatului, dar la cea mai mică zgârietură pe bot se retrăgea schelălăind în spatele meu de unde, simţindu-se în siguranţă, hămăia destul de jalnic. Mă consolam cu faptul că era încă foarte tânăr şi că aveam pretenţii prea mari de la el. Pentru orice eventualitate, purtam întotdeauna la mine o praştie zdravănă şi un pumn de gloanţe de plumb în buzunarul vindiacului meu nepolitic. Trăgeam cu precizia unui ţintaş de circ. Până şi cel mai vajnic cotoi se clătina buimăcit când glontele cât bobul de fasole îl nimerea în cap, iar lui Max îi revenea astfel o sarcină mult mai uşoară.