Calea regilor vol.1 de Brandon Sanderson descarcă PDf 📖

Calea regilor vol.1 de  Brandon Sanderson top cele mai vîndute cărți online gratis, carte .PDF

Cosmera este o parte din univers în care Brandon Sanderson îşi plasează acţiunile descrise în romanele sale. El ne dă, în website-ul său, câteva idei despre ceea ce înseamnă acest spaţiu în viziunea sa, iar în fandomul Stormligt Archive Cosmera este disecată şi prezentată pe elemente componente, cu hărţi şi imagini. Hărţi mai detaliate şi explicaţii „ştiinţifice” se pot găsi şi pe pagina dedicată Cosmerei de către editura Tor Books, cea care îi pubică romanele lui Sanderson.

Acţiunea din cărţile Arhivei Luminii de Furtună se petrece pe palneta Roshar. Aceasta are un singur continent, şi, pentru că axa Rosharului nu are înclinaţie, anul este lipsit de anotimpuri şi clima, bineînţeles, nu este cea cu care suntem noi obişnuiţi. Acolo s-au dezvoltat plante şi animale specifice şi, de asemena, rase de oameni cu însuşiri fizice şi obiceiuri diferite de cele pe care noi le cunoaştem pe Pământ. Dacă ar fi să încadrăm lumea într-o epocă... aceasta ar corespunde Evului Mediu târziu din istoria umană. Cele mai importante deosebiri în Roshar sunt lumina de furtună şi marile furtuni. Marile furtuni sunt fenomene meteorologice violente, caracterizate prin ploi reci şi vânturi cu forţa uraganelor care traversează periodic continentul de la est la vest. Lumina de furtună este o energie degajată de marile furtuni, care poate fi înmagazinată în pietre preţioase şi în... oameni. Persoanele care pot absorbi lumină de furtună îşi îmbunătăţesc unele talente. Sanderson chiar explică în partea a doua a Căii regilor: „Lumina de Furtună nu-ţi oferea îndemânare. Nu putea să transforme un om în ceea ce nu era. Sporea, fortifica, dădea vigoare. Desăvârşea.” A fost necesară această introducere (destul de lungă) pentru că în jurul acestor fenomene se învârte toată acţiunea romanelor.

Kaladin, personajul principal din Calea regilor, este un băiat Alethi care a ajuns în armata Luminlordului Amaram, unde se desăvârşeşte ca suliţaş (unii afirmau că este cel mai bun din armata lui Amaram) şi, prin jocul sorţii, ajunge sclav. Dacă cineva spune că nimic nu poate fi mai rău decât sclavia, se înşeală. Există Podul Patru. Calea Regilor este, din punctul meu de vedere, o carte despre onoare: onoarea cuvântului dat, onoarea în luptă, onoarea în relaţiile cu oamenii.

FRAGMENT:

— O să mor, nu-i aşa? întrebă Cenn.

Veteranul ars de soare şi de vânt de lângă el se întoarse să-l studieze. Un veteran cu barba tunsă scurt, în părţi, firele negre de păr începuseră să fie înlocuite de cele cărunte.

„O să mor”, îşi zise Cenn, strângând în mână suliţa cu mânerul lucind, ud de sudoare. „O să mor. O, Părinte al Furtunii, o să mor...”

— Câţi ani ai, fiule? îl întrebă veteranul.

Cenn nu-şi amintea numele lui. Era greu să-ţi aduci aminte de ceva în timp ce priveai cealaltă armată aliniindu-se dincolo de câmpul de luptă stâncos. Alinierea aceea părea atât de paşnică. Ordonată, organizată. Purtătorii de suliţe scurte în primele rânduri, cei cu suliţe lungi şi cu javeline în spatele lor, arcaşii pe margini. Echipamentul suliţaşilor ochi-întunecaţi era identic cu al lui Cenn: vestă de piele şi o fustă lungă până la genunchi, tot din piele, cu o cască simplă de metal pe cap, plus o platoşă de acelaşi fel cu casca.

Mulţi ochi-luminoşi purtau armuri complete. Stăteau călare, fiecare cu garda lui de onoare îngrămădindu-i-se în jur, cu platoşe care străluceau, roşii sau de un verde intens. Oare printre ei se aflau şi Cristalpurtători? Luminlordul Amaram nu era Cristalpurtător. Oare vreunul din oamenii lui era? Ce se făcea Cenn dacă trebuia să lupte cu vreunul? Oamenii obişnuiţi nu puteau să omoare Cristalpurtători. Se întâmpla atât de rar, încât toate întâmplările de acest soi intrau în legendă.

„Se întâmplă cu adevărat”, se gândi, din ce în ce mai înspăimântat. Nu făceau instrucţie în tabără. Şi nici nu se antrenau pe câmp, agitând beţe. Era o luptă adevărată. Pus faţă-n faţă cu realitatea – cu inima bătându-i în piept ca un animal speriat – Cenn înţelese brusc că era laş. N-ar fi trebuit să-şi lase turmele! N-ar fi trebuit s-o facă niciodată...

— Fiule! repetă veteranul, cu voce fermă. Câţi ani ai?

— Cincisprezece, domnule.

— Şi care ţi-e numele?

— Cenn, domnule.

Omul bărbos, înalt cât un munte, dădu din cap.

— Eu sunt Dallet.

— Dallet, repetă Cenn, continuând să fixeze cu privirea cealaltă armată.

Erau atât de mulţi! Cu miile.

— O să mor, nu-i aşa?

— Nu, răspunse Dallet cu o voce răguşită, dar asta avea, cumva, ceva liniştitor. O să-ţi fie foarte bine. Păstrează-ţi mintea limpede. Nu te răzleţi de grup.

— Dar n-am făcut instrucţie nici măcar trei luni!

Ar fi putut să jure că auzea zăngănitul îndepărtat al armurilor şi scuturilor duşmanului.

— Abia dacă ştiu cum să ţin suliţa. Părinte al Furtunii, sunt mort. Nu pot...

— Fiule, îl întrerupse Dallet, cu voce blândă, dar fermă.

Ridică o mână şi o puse pe umărul lui Cenn. Marginea scutului său mare, atârnat pe spate, reflecta lumina.

— O să-ţi fie foarte bine.

— Cum poţi s-o ştii?

Cuvintele i se desprinseră de pe buze sunând a implorare.

— Pot, fiule, fiindcă faci parte din plutonul lui Kaladin cel Binecuvântat de Furtună.

Ceilalţi ostaşi din apropiere dădură din cap, încuviinţând.