Liviu Rebreanu - RĂSCOALA citește bestseller online gratis .Pdf 📖
- AUTOR: Liviu Rebreanu
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 487
- LIMBA: Română
Cărți «Liviu Rebreanu - RĂSCOALA citește bestseller online gratis .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Top cele mai bune cărţi de lecturat în liceie, acum şi online gratis Liviu Rebreanu - RĂSCOALA carte .PDF
Liviu Rebreanu (1885–1944), prozator şi dramaturg, membru al Academiei Române, a fost creatorul romanului românesc modern. Opera sa, diversă din punct de vedere tematic şi narativ, cuprinde câteva romane de referinţă pentru literatura română – Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927). „Văzută ca o continuare a lui Ion, Răscoala a căpătat formă de proiect literar încă înainte de război. […] Romanul e o adevărată frescă istorică, realizată însă nu prin ilustrare panoramică, ci printr-o extraordinară concentrare sugestivă. Mişcarea epică, datorită vigoarei şi puterii rezumative, dobândeşte un caracter monumental, pentru că transcrie admirabil viaţa masei într-un moment al ei dramatic, esenţial şi definitoriu. Pornind de la răscoalele care au zdruncinat puternic întreaga societate românească, Rebreanu caracterizează prin figuri reprezentative mentalitatea şi comportarea celor mai variate straturi sociale. […] Ca
şi Ion, ca şi alte lucrări ale lui Rebreanu, Răscoala e un model de creaţie epică solid construită, cu episoadele riguros înlănţuite de o intrigă bine închegată."
Fragment
― Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă
vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi
atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în reali-
tate e numai rău, şi prost, şi leneş!
Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse
chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci mustaţa
groasă, pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră,
supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei
Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund,
avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită
mereu numai spre bucurii.
Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a con-
vins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu,
director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetă-
rie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:
― Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne
indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma
trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl catego-
riseşti dumneata!
Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde.
Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea,
apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit
clasei întâi, biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se însenină,
ca şi când i-ar fi venit mântuirea:
― Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce
zice...
― Adineaori am lăsat Chitila, observă conductorul, schi-
ţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi
luând biletele de la ceilalţi călători.
În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru
scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o
mândrie ostentativă:
― Poftim, şefule!... În vremurile astea grele se mai cârpeşte
omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă
un creştin merge gratis cu trenul...
Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu de-
getele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins subit de
griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile
pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu
prea aveau bagaje. Modreanu îşi luase mai demult pe ge-
nunchi geamantănaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă
în evidenţă. Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată,
care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă,
iar tânărul brun, cu mustăţile mici, negre, retezate englezeşte,
îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra com-
partimentului.
Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. Di-
rectorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât de
vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o cu-
riozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase con-
ductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse si-
lueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu
reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case singuratice.
Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau.
Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări, treceau de pe o
linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe urmă se iviră sub-
urbiile murdare, case dărăpănate, uliţe desfundate, contras-
tând violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele.
vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi
atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în reali-
tate e numai rău, şi prost, şi leneş!
Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse
chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci mustaţa
groasă, pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră,
supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei
Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund,
avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită
mereu numai spre bucurii.
Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a con-
vins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu,
director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetă-
rie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:
― Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne
indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma
trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl catego-
riseşti dumneata!
Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde.
Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea,
apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit
clasei întâi, biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se însenină,
ca şi când i-ar fi venit mântuirea:
― Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce
zice...
― Adineaori am lăsat Chitila, observă conductorul, schi-
ţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi
luând biletele de la ceilalţi călători.
În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru
scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o
mândrie ostentativă:
― Poftim, şefule!... În vremurile astea grele se mai cârpeşte
omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă
un creştin merge gratis cu trenul...
Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu de-
getele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins subit de
griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile
pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu
prea aveau bagaje. Modreanu îşi luase mai demult pe ge-
nunchi geamantănaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă
în evidenţă. Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată,
care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă,
iar tânărul brun, cu mustăţile mici, negre, retezate englezeşte,
îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra com-
partimentului.
Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. Di-
rectorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât de
vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o cu-
riozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase con-
ductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse si-
lueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu
reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case singuratice.
Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau.
Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări, treceau de pe o
linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe urmă se iviră sub-
urbiile murdare, case dărăpănate, uliţe desfundate, contras-
tând violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele.
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
