Ion in PDF format .PDF 📖

  CUPRINS:

  GLASUL PĂMÂNTULUI.

  Capitolul I.

  ÎNCEPUTUL 4

  Capitolul II.

  ZVÂRCOLIREA 38

  Capitolul III.

  IUBIREA 71

  Capitolul IV NOAPTEA 109

  Capitolul V.

  RUŞINEA 161

  Capitolul VI.

  NUNTA 199

  GLASUL IUBIRII.

  Capitolul VII.

  VASILE 254

  Capitolul VIII.

  COPILUL 286

  Capitolul IX.

  SĂRUTAREA 322

  Capitolul X.

  ŞTREANGUL 359

  Capitolul XI.

  BLESTEMUL 380

  Capitolul XII.

  GEORGE 421

  Capitolul XIII.

  SFÂRŞITUL 453

  GLASUL PĂMÂNTULUI.

  Capitolul I.

  ÎNCEPUTUL.

  Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

  Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

  La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.

  Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri fâşâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opinteşte să se înalţe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte ca o matahală ameţită şi se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie.

  În mijlocul drumului picoteşte câinele învăţătorului Zaharia Herdelea, cu ochi întredeschişi, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-şi murdărească lăbuţele prin praful uliţei, zăreşte câinele, stă puţin pe gânduri, apoi iuţeşte paşii şi se furişează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.

  Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul uşii, unde se spală dimineaţa învăţătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, dna Herdelea, străjuieşte o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veşnic frânghia pe care acuma atârnă nişte cămăşi femeieşti de stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoş mic cu creasta însângerată.

  Drumul trece peste Pârâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetaşu. Uşa e închisă cu zăvorul; coperişul de paie parcă e un cap de balaur; pereţii văruiţi de curând de-abia se văd prin spărturile gardului.

  Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetaşu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele… Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungureşti, iar o babă şade pe prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemişcată, parc-ar fi de lemn…

  Căldura picură mereu din cer, îţi usucă podul gurii, te sugrumă, în dreapta şi în stânga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-şi feţele sub streşinile ştirbite de ploi şi de vite.

  Un dulău lăţos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneş, fără ţintă. Din şanţ, dintre buruienile cărunţite de colb, se repede un căţel murdar, cu coada în vânt. Lăţosul nu-l ia în seamă, ca şi când i-ar fi lene să se oprească. Numai când celălalt se încăpăţânează să-l miroase, îi arată nişte colţi amemnţători, urmându-şi însă calea cu demnitatea cuvenită. Căţelul se opreşte nedumerit, se uită puţin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndată un ronţăit căznit şi flămând…

  De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte. Pe prispă doi ţărani îngânduraţi oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aci sunete de viori şi chiuituri…

  Duminică. Satul e la horă. Şi hora e pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.

  Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuţa bătrână, pleoştită şi dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agoniseşte un cap de bărbat într-o viaţă întreagă, o muiere nepricepută prăpădeşte într-un an de zile, şi mai puţin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în şură şi sub şopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belşugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flămândă.

  Hora e în toi… Locul geme de oameni… Nucii bătrâni de lângă şură ţin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând feţele aprinse de veselie. Zăduful aţâţă sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfinţit.

  Cei trei lăutari cântă lângă şopron să-şi rupă arcuşurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închişi, îşi sfârâie degetele pe strune şi cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior şi are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeaşi patimă cu care Găvan, un ţigan urât şi negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se opreşte să-şi acordeze vioara. Holbea şi Găvan atunci îşi îndoiesc meşteşugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia.

  De tropotele jucătorilor se hurducă