pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scăpără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite… Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi… Numai arar vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răguşit. Dar după două-trei versuri o sfârşeşte într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii îşi încolăcesc braţele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor… Sânii acestora tremură sub iile albe şi ating din când în când pieptul flăcăilor, tulburându-le ochii şi inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute şi fugare.

  Învârtita ţine de vreun ceas, fără întrerupere, şi tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcel în degete, a încercat să se oprească şi, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperaţi, cu priviri ameninţătoare sau rugătoare:

  — Zi, ţigane! Mai zi, cioară!

  Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câţiva băieţandri, îngăduiţi de curând la horă, ameţiţi de atâta învârteală, se clatină de ici-colo, abia mai ţinându-se în picioare, spre marea ruşine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au retras în şură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n căpriori, des de să-l tai cu cuţitul…

  La câţiva paşi de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, şoptindu-şi uneori cine ştie ce şi izbucnind în râsete silite. La urechi şi în cosiţe au şi ele bucheţele de vâzdoage pestriţe şi în mână câte un mănunchi mai mărişor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăceşte şi câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele şi babele, grămadă, forfotesc despre necazuri şi-şi admiră odraslele. Copii neastâmpăraţi aleargă printre femei şi chiar prin horă, fură florile fetelor şi fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câţiva mai îndrăciţi se lasă pe vine aproape de jucători, uitându-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:

  — Ai văzut?

  — Văzut. Da tu?

  — Şi eu.

  Şi apoi continuă să pândească poalele până ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i opreşte ca peste câtva tâmp să reînceapă…

  Bărbaţii se ţin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de treburile obşteşti, aruncând numai rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.

  Primarul, cu mustăţi albe răsucite tinereşte, cu nişte ochi albaştri mari şi blajini, caută să-şi păstreze demnitatea apăsând vorbele şi însoţindu-le cu gesturi energice, în mijlocul câtorva bătrâni fruntaşi. Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată ce şi-o mângâie întruna parcă ar avea junghiuri, găseşte fel de fel de clenciuri primarului, numai ca să arate celorlalţi că lui de nimeni nu-i pasă. Între dânşii Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui şi glasul subţire, se uită când la unul, când la altul, înfricoşat parcă să nu se încaiere, fiindcă amândoi îi sunt rude – cam de departe, nici vorbă. Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.

  Pe prispă stăpâneşte Simion Butunoiu, care acum vreo douăzeci de ani a fost învăţător în sat, iar azi mănâncă o pensie de cinci zloţi pe lună şi munceşte la pământ mai abitir ca un flăcău. Împrejurul lui s-au adunat Macedon Cercetaşu cu straja Cosma Ciocănaş, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu Ştefan Ilina şi cu alţii, ascultând cu evlavie palavrele dascălului, auzite şi răsauzite. Din când în când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate femeile se întorc spăimântate, sau se porneşte pe tusa lui obişnuită cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din somn. Macedon aşteaptă cuviincios până ce isprăveşte dascălul cu tusea, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o duşcă zdravănă şi trece băutura bătrânului care mormăie scurt „să ne ţie Dumnezeu pe toţii şi pune gârliciul la gură. Sticla pe urmă umblă din mână în mână. Macedon e cam cherchelit şi comandă milităreşte tuturor să bea:

  — Forverţ, Simioane! Vaităr, Cosma! Vaităr, vaităr!

  A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc şi, când e beat, ş-acuma numai în comenzi nemţeşti se ceartă cu nevastă-sa. Altminteri însă are o inimă de ceară şi în douăzeci şi opt de ani nu şi-a bătut muierea niciodată; mai curând Floarea s-a întâmplat să-l muştruluiască.

  Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.

  — Goală, ai? Râde Macedon încântat. Goală? Halt! Hap-tac! Unde eşti, căprar de zi? Forverţ!

  Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă şi strigă râzând:

  — Hir!

  — Nu râde la front, măgarule! Se răsteşte Macedon. Na sticla şi dă fuga la cantină la Avrum, să-ţi mai dea o porţie pentru mine! Înţeles, căprar?

  Căprarul însă refuză ordinul, răspunzând:

  — A zis jupânul că nu-ţi mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiţi, că-i degeaba…

  Macedon îşi saltă puţin mustaţa, încruntă din sprâncene privind aspru la copil, apoi se aşază pe prispă clătinând din cap şi oftând:

  — Ehei, unde-i vremea când eram eu strajameşter! Atunci să fi poftit jupânul să nu-mi