Mai boscorodeşte ceva, pe urmă încetează şi se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, şi care tăifăsuieşte cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui…

  Tocmai atunci se târăşte pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, şi ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naştere, iar braţele lungi şi osoase ca nişte căngi anume spre a-şi târî schilozenia, şi o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbăiate, cu colţi de dinţi galbeni, rari şi lungi. Trifon Tătaru o ţine pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista şade în poartă, se ciorovăieşte cu toţi copiii din sat şi primeşte pomana trecătorilor miloşi… Soseşte cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată:

  — Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănâncă tălpile… Laşi tu ograda pustie pe vremea asta… Şi nici barem slugile nu-s la îndemână… Ce vrei? Ai? Spune ce vrei, Savista?

  Oloaga a făcut două ceasuri din Uliţa cea mare, unde stătea Trifon, până aici. Începe să bâlbâie foarte grăbită şi cu importanţă, însoţindu-şi sforţările cu nişte gesturi desperate.

  — Ce face? Zice Maria lui Trifon, care se sileşte să ghicească ce spune. S-a bătut Vasile Baciu… Cu Avrum? Cu Floarea Căruntu? Ei ş-apoi? Ce-ţi pasă ţie, femeia lui Dumnezeu? Şi pentru asta ai venit tu atâta cale? Vai de mine, că eşti mai rea ca copiii cei fără minte… Uite ce ţi-ai făcut poalele! Şi numai azi te-am primenit… Of, bată-te…

  Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, şi pe urmă se porneşte deodată pe un râs prostesc de bucurie.

  — Cum ai zis? Cine-i beat? Vasile Baciu… Parcă azi s-a îmbătat întâi…

  Maria o lasă ruşinată şi se întoarce între femei. Oloaga se târâie în mijlocul fetelor, se frământă să-şi facă loc şi priveşte apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci şi cinci de ani şi tremură de fericire când aude lăutarii ori când vede vreo petrecere…

  Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Până să se aşeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat şi istovit, încheie învârtita cu o apăsare zdravănă de arcuş, încât îi şi plesneşte o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetaşului, ţinând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugându-l:

  — Mai zi, mă Briceag… numai un pic, auzi? Un picuţ de tot, ţigane!

  Alţi flăcăi strigă poruncitor:

  — Trage, ţigane! Ce te codeşti? De ce te plătim, cioara dracului?

  Briceag aruncă o privire dispreţuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătându-i vioara:

  — Nu mai pot, Ionică… Zău, nu mai pot… Crede-mă! Mi-au amorţit degetele… Pe urmă şi struna mi s-a rupt…

  — Un pic, omule, nu-nţelegi? Stăruie flăcăul.

  Ţiganul însă se înfune brusc, întoarce spatele, trânteşte vioara în braţele lui Holbea şi începe să blesteme cătrănit:

  — Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul… Că io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic… Dare-ar Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu pe cine le-a născocit…

  Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se aprinde ca focul şi izbucneşte răguşit:

  — Ho, cioară, fi-ţi-ar neamul de râs, ho! Şi închide pliscul că te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii!

  Briceag a mai păţit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte.

  Flăcăii îmbrăţişează pe fete, mulţumindu-le pentru joc. Fetele se zbat în braţele lor şi şoptesc cu sfială şi cu plăcere:

  — Mulţumim…

  Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung.

  — Dă-mi drumul, Ionică! Murmură fata uşor, cu mulţumire în glas.

  — Să vii, Anuţă… ştii tu unde! Zice Ion domol.

  Ana nu răspunde, privirea ei însă luceşte de bucurie. Se smuceşte să scape din îmbrăţişare, şoptind întruna moale:

  — Dă-mi drumul, Ionică… zău, dă-mi drumul!

  Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă cu o mână de ţâţe şi i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere.

  — Să nu cumva să nu vii! Repetă Ion înfigând în ochii ei o privire poruncitoare şi lacomă.

  Ana fuge glonţ la fete, îmbujorată, şi scuturându-şi poalele de praf. Apoi, potolindu-şi sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaş, o fiinţă ursuză, voinică, cu picioare cât doniţele, cu braţe bărbăteşti şi cu o faţă osoasă roşcată:

  — Şi Ionică… mereu… zău aşa…

  Dar, încurcându-se, schimbă repede vorba:

  — Vai de mine ce căldură… toată m-am făcut o apăraie…

  Margareta nu jucase şi-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau ţigări; părea îngnjorată să nu se întâmple s-o poftească la joc cineva şi să nu bage de seamă…

  Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături şi pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acum, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri, şi strigă la un băieţel:

  — Aduseşi, bre?

  — Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanţă. Am dat-o lelii Zenobia, s-o ţie…

  Şi, în vreme ce Ion se duse spre grupul