— L-a făcut tare jupânul, bade, ş-a pus zece bucăţele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea…

  Zenobia, cu sticla de rachiu în mână, se plângea Todosei, vădanei, de un afunsit de junghi care o tăia prin şale de câteva zile şi nu-i mai trecea.

  — Ia dă glaja ceea, mamă! Zise Ion scurt şi înghiţi îndată o duşcă zdravănă. Da dumneata bei oleacă?

  — Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată, răspunse Zenobia luând totuşi sticla şi trăgând o gură. Aoleu, da ştiu că-i bun… Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult, că ţi se urcă la cap şi cine ştie ce poznă te-o mai îndemna să faci… Omul la beţie să-l ferească Dumnezeu…

  Ion îi luă sticla şi întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile.

  Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pofticioşi la rachiu. Când se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. Dar îi trecu repede şi, şterpelind într-o clipire un struţ de flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aştepta mereu s-o cheme cineva la joc…

  Ion trecu încet pârleazul de lângă grajd, întorcând capul spre Ana care nu-l scăpa deloc din ochi şi care, peste câteva clipe, îl urmă cu paşi grăbiţi, roşie ca focul de ruşine, închipuindu-şi că toată lumea o pândeşte.

  În dosul şurii era o livadă mărişoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla Popii şi se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în câteva clăiţe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. Ion merse pe cărare doi-trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ. Fata sosi tremurând de emoţie, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.

  — Aici erai? Murmură Ana aşezându-se fără să se uite la dânsul.

  — Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuţa!

  — Să trăieşti, Ioane! Răspunse ea privind neliniştită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, care înapoi.

  — Bea şi tu, Anuţă, că pentru tine l-am luat şi l-am făcut dulce ca gura ta!

  — Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă şi când îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură şi fără beţie… Nu ştiu, zău, ce s-o mai alege de noi.

  — Apoi aşa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuţă… Mi-a căşunat şi mie aşa o dată…

  Ana îşi înmuie buzele în rachiu, se strâmbă şi dădu repede sticla înapoi, tuşind şi râzând:

  — A, vai de mine… nu pot… parcă-i otravă…

  — Ba-i bun, zise Ion ducând iarăşi sticla la gură.

  Tăcură amândoi un răstimp, fără să se pnvească. Apoi flăcăul îşi trecu braţul pe după mijlocul ei şi oftă:

  — Hei, Anuţă, mult aleanu-i în inima mea!

  Faţa Anei, lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe, se posomorî.

  — Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dânsa. Că tata şi-a pus în gând să mă mărite cu George a Tomii şi o ţine morţiş cu George. Şi, Doamne, greu îţi mai vine să taci şi să înghiţi când nu ţi-i drag omul…

  Ion se uită lung la buzele ei subţiri care se mişcau uşor dezvelindu-i dinţii cu strunguliţe, albi ca laptele, şi gingiile trandafirii de deasupra. Ştia dânsul că Vasile Baciu e într-o ureche şi că, de o apucă hăis, apoi hăis o ţine să ştie de bine că dă cu carul prin toate şanţurile. Dar tocmai aceasta îl întărâta şi pe el.

  Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă, iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe…

  Îi asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu braţele gâtul lui Ion, moleşită şi aprinsă, şi inima-i bătea atât de năvalnic, încât el o auzea.

  — Noroc, noroc, Ioane! Strigă un glas aspru pe cărare.

  Flăcăul ridică ochii furios şi văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea gros şi baţjocoritor.

  — Du-te-n… Doamne iartă-mă, bufni Ion încruntat.

  Ilie Onu ajunse la şură şi se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii şi unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să-l îmblânzească.

  Ion începu să suduie şi să se cătrănească, dar întâlnind ochii căprui, înlăcrimaţi de fericire şi de teamă ai Anei, se potoli…

  Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să înveţe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistriţa la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii ţintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, ţârâia nesigur cu arcuşul pe strune; Holbea, credincios, încerca şi el să secondeze. George se umfla, închidea puţin ochii şi fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care-l priveau cu admiraţie.

  — Ei, acu ai înţeles? Zise George oprindu-se în mijlocul cântecului.

  — Las că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.

  — Am