Nunta in cer Free Download PDF 📖

  I

  … Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin…

  Corinteni, I; 13, 12.

  Când eram foarte tânăr, mi se întâmpla uneori să privesc brusc faţa unui necunoscut şi să-mi spun: ce-ar fi fost ca omul acesta să fie tatăl meu?… Nu-mi era greu să mi-l închipui; îl chema, desigur, Andrei sau Sever; astea mi se păreau a fi numele cele mai potrivite pentru tatăl meu; pe mama ar fi chemat-o Maria sau Sabina. Pe mama mea o chema în realitate Arethusa. Pe tatăl meu, Ioan; dar prietenii îi spuneau Jenică. Nici mama nu-l chema cum mi-ar fi plăcut mie; îi spunea Nelu… Omul străin din faţa mea însă ar fi putut fi un adevărat tată; aşa cum îl visasem eu, cum îl întâlnisem în unele romane, un bărbat cu tâmplele cărunte, mirosind foarte discret a apă de colonie, cu faţa severă şi ochii blânzi; sportiv, ironic, elegant şi citind cu pricepere anumiţi moralişti francezi. Acesta, fireşte, era unul din tipurile perfecte ale părintelui.

  Alteori aş fi vrut ca tatăl meu să se fi întâmplat a fi un medic ilustru, sau căpitan de marină, sau un mare industriaş. Pe mama mea mi-o închipuiam mai simplă; ori doctoriţă, ori artistă; aş fi vrut să picteze, s-o văd umblând prin casă într-un halat alb, cu mânecile sumese până la cot… Au fost ani, în adolescenţa mea, când aş fi dorit ca mama mea să fie italiancă, iar tata englez. Dar asta e cu totul altă poveste… Voiam să spun un lucru mai simplu, care mi se întâmplă încă şi astăzi, deşi din ce în ce mai rar, dar care mi-a tulburat toată adolescenţa şi prima tinereţe. Mă aflam uneori alături de un bărbat, într-un tramvai, pe bancă, şi mi-l închipuiam tatăl meu. Nu era întocmai aşa cum îl voisem eu, cum îl visam de atâţia ani; cel puţin, nu era întotdeauna aşa. Dar era totuşi un altul decât tatăl meu; şi aş fi putut fi, într-adevăr, copilul lui, aş fi avut altă mamă, aş fi avut poate alte surori şi fraţi, aş fi trăit în altă casă, în alt oraş. Totul ar fi putut fi altfel. Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întâmplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă… Când trec pe vreo stradă veche, de mahala, şi văd unele case bătrâneşti, cu uluci, cu grădina năpădită de nalbă şi zorele, mă închipui născut aici şi mă văd ducându-mă, cu alţi copii desculţi, la o şcoală primară de mahala, mă văd citind la o lampă de gaz într-o cameră vopsită în roz… Sau, în vreun oraş de provincie, într-una din acele case boiereşti, cu grilaj de fier învechit, cu pitici coloraţi şi bazin de ciment în grădină… Mă întorceam acasă, aproape întotdeauna, neliniştit, întristat, după o asemenea rătăcire pe străzi necunoscute de mahala…

  … Evident, toate acestea nu prea au de-a face cu cele ce vreau să spun, continuă Mavrodin. Dar nu mă grăbesc. Şi-apoi mi se pare că am să găsesc undeva, printre amintirile acestea, dezlegarea întâmplărilor care au urmat. Poate mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva… Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens… Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări. Când cel dintâi prieten al meu s-a însurat, am rămas o noapte întreagă de vorbă cu el, încercând să aflu ce s-a întâmplat, cum a ajuns aici, ce norme sau ce pasiuni l-au hotărât la acest pas. N-am înţeles aproape nimic, îţi mărturisesc…

  Asta nu o înţelege nimeni, îl întrerupse Hasnaş.

  Avea un glas schimbat, neaşteptat de sobru, aproape solemn. În întuneric, ochii îi străluceau umezi, depărtaţi.

  Nimeni, repetă el mai încet. Se întâmplă aşa, fără să ştii, fără să-ţi dai seama. Tot ce ni se spune: dragoste, bani, interese sunt prostii. Nici un bărbat nu s-ar sacrifica pentru un amor sau pentru avere. Orice s-ar spune despre bărbaţi, oricât de proşti ar fi în majoritatea lor, lucrurile nu pot fi explicate atât de simplu. E aici un fel de vrajă, şi asta nu vine din dragoste, din pasiune, ci dintr-o nebunie nesimţită, care cu orice chip încearcă să ne umilească…

  Se opri deodată, tot atât de brusc precum începuse. Parcă s-ar fi trudit să-şi amintească un amănunt preţios, să găsească un cuvânt potrivit. Mavrodin îl aşteptă câteva clipe, apoi continuă.

  Judeci lucrurile acestea cam în acelaşi fel cu mine; fireşte, cu altă, mai bogată experienţă…

  Toţi suntem aici de acord, scumpul meu prieten, vorbi Hasnaş rar. Ne necăjesc uneori pe noi femeile, învinuindu-ne de solidaritate cu orice preţ, dar adevărul este că, aici, simţim cu toţii la fel. Chiar acei care nu se pot exprima decât bolovăneşte…

  E un destin, se-nţelege, continuă Mavrodin nerăbdător, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi piardă firul povestirii. Este şi acesta un destin, căci sunt şi altele, nenumărate… De foarte multe ori încerc să-mi dau seama de ele, mai ales de acele destine obscure, lipsite de glorie, care decid, fără ştirea şi în absenţa noastră, pentru o viaţă întreagă. Când o iubeam, mă întrebam uneori dacă înainte de a o întâlni nu visasem ceva dramatic sau dacă, la întâlnirea noastră, nu m-a frapat, cum se spune, vreun amănunt extraordinar… De pildă, îmi aduc bine aminte un lucru: când s-a îmbrăcat