Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade citește cărți de top online gratis PDF 📖

Mihai Gheorghiu

Reversul istoriei

Eseu despre opera lui Mircea Eliade

Mihai Gheorghiu (n. 1967) este cercetător la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. A publicat articole şi studii de specialitate în periodice centrale, în reviste de cultură si de specialitate, a editat şi coordonat diverse volume tematice. Are sub tipar alte câteva volume de autor.

© HUMANITAS, 2015

ISBN 978-973-50-4751-1

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi: www.libhumanitas.ro

Părinţilor mei,

soţiei mele,

lui Toma

Cuvânt înainte

La prima vedere Eliade pare a fi un autor deja clasat, care nu mai poate spune nimic nimănui, nici măcar eliadienilor (câţi vor mai fi fiind) şi cu atât mai puţin antieliadienilor (care au devenit foarte numeroşi). Pe scurt, un autor de raftul al doilea, al cărui „mit“ (pernicios, ar spune criticii săi cei mai acerbi) s-a consumat deplin şi iremediabil.

Cu toate acestea, paradoxal, Eliade continuă să reziste asaltului morţii prescrise. Pentru a-i prelungi viaţa poate că ar trebui nu reinventat, ci doar redescoperit. Şi mai ales recitit. Mitului adolescentului genial ar trebui să i se rezerve un loc doar în istoria receptării sale înfrigurate de generaţii aflate sub dominaţie cenzurii, receptare care a avut două mari valuri de entuziasm, în anii ’80, şi apoi, după o fractură, în anii ’90, când două generaţii succesive l-au venerat, citindu-i în special eseurile, romanele şi studiile de istoria religiilor. Fascinaţiei pentru tânărul teribil al anilor ’30, pentru „yoghinul“ care plecase să descopere India şi „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte“ ar trebui să-i opunem „mitul“ ultimului Eliade, al bătrânului Eliade, al solitarului aflat la senectute, care transmite mesajul plin de gravitate al unei înţelepciuni cu greu dobândite. Iar acest „mesaj“ avertizează asupra destinului omului în modernitate, asupra acestei epoci a unei teribile dislocări şi descentrări a omului. În acest sens, ultimul Eliade este un autor grav, un autor care îşi depăşeşte cu bună ştiinţă condiţia aparent deplin asumată a unui erudit, a unui bătrân profesor de istorie a religiilor.

Într-adevăr, nu este nicidecum vorba de a reface un mit, o imagine, ci de a asculta vocea eliadiană în puritatea şi gravitatea ei originară. „Bătrânul“ Eliade nu este, cum a susţinut I.P. Culianu, un „mistagog“ care înscenează false „misterii“ întemeiate doar pe aşteptarea prielnică a discipolilor. „Bătrânul“ Eliade este mai degrabă o figură tragică, este singur, părăsit chiar şi de ultimul discipol, lăsat pradă „istoriei“, pe care întotdeauna a condamnat-o, despărţit de patria sa, pe care a iubit-o necondiţionat şi supus încă din clipa morţii unui proces sever în care acuzatori i-au fost chiar unii din proprii elevi. După moartea sa „procesul“ Eliade a luat nebănuite proporţii, în Occident, pâna la deplina negare a operei sale. Deloc paradoxal, în România, anii ’90 l-au readus nu numai în librării, dar şi în conştiinţa noilor generaţii. Mitul Eliade a continuat astfel să subziste în cultura ţării pe care a iubit-o desăvârşit. Chiar şi acest patriotism eliadian, „un sentiment puţin vetust“ (cum îl definea I.P. Culianu), i-a fost reproşat, suspectat fiind de naţionalism, într-o epocă care tinde să abolească naţiunile şi culturile lor.

Ultimul Eliade este această figură a singurătăţii şi a îndepărtării, într-o epocă pentru care spiritul nu este decât un epifenomen sau, cel mult, o metaforă suspectă a unui umanism desuet. Eliade, prin opera sa, se dedică unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendenţei. Mesajul potrivit căruia omul este este o fiinţă spirituală care nu poate exista lipsită de centrul său, centru care este origine şi dat al unei transcendenţe, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit „umanismul“ său, gândire care lasă umanităţii omului şansa de a accede la esenţa propriei sale fiinţări. Înţelegem că ceea ce pune în joc „umanismul“ eliadian este tocmai o definiţie a umanului. Împotriva definiţiilor reducţioniste succesive ale marxismului şi freudismului, Eliade a avut ca ţintă redefinirea condiţiei umane, recentrarea acestei condiţii în elementul sacrului. A reuşit?! Poate că nu, dar este un „pariu“ care a întemeiat o operă şi o existenţă paradigmatice. Citindu-l astăzi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poţi să nu recunoşti grandoarea personajului şi umanitatea profundă a acestei încercări. În ultimă instanţă mitul eliadian este mitul culturii înseşi, mit al culturii care încearcă să construiască neîncetat o poveste a omului, a sensului existenţei sale. Ultimul Eliade ne orientează spre orizontul unei aşteptări, al unei speranţe pentru care Dumnezeu este încă acela care va veni, iar omul este încă fiinţarea pentru care încă Dumnezeu poate veni.

Eseul meu este rezultatul unei analize a literaturii, eseisticii, publicisticii şi hermeneuticii eliadiene. Eliade se compune şi se recompune pe sine însuşi în fiecare dintre aceste domenii care sunt legate de una şi aceeaşi tensiune a spiritului creator. Există în centrul acestei opere un nucleu care îi asigură structura unitară. De aceea, deşi am tratat separat diferitele domenii ale operei, am considerat opera eliadiană ca un singur text în care toate „fragmentele“ au aceeaşi importanţă şi derivă din acelaşi nucleu. A fost şi a rămas în afara razei