La Tiganci carte .pdf 📖

  În tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversând grăbit coridorul îşi spuse: „Eşti un om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber, lingă o fereastră deschisă, la celălalt icapăt al Vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gâtului, îşi începu să-şi facă vânt cu pălăria de paie. Bătrânul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă.

  — E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!

  Gavrilescu clatină din cap continuând să-şi facă vânt cu pălăria:

  — E cald într-adevăr, spuse. Dar când este omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence?

  — Nu.

  — Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aş fi întrebat. Îmi place să intru în vorbă cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce memorie! Recitau pe dinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întâmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie. Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l.

  Taxatorul îl ascultase zâmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi începu să se caute în buzunare.

  — Îmi cer iertare, şopti el după câteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde îl pun.

  — Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci.

  Şi întorcându-se spre bătrân, îi făcu semn cu ochiul. Bătrânul roşi şi strânse, nervos, cu amândouă mâinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu să numere mărunţişul zâmbind.

  — E o ruşine! şopti bătrânul câteva clipe în urmă. E nepermis!

  — Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reâncepând să-şi facă vânt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, şi ce grădină! Ce grădină! repetă el clătinând din cap, cu admiraţie. Uitaţi-vă că începe să se zărească, adăugă el aplecându-se puţin ca să vadă mai bine.

  Câţiva bărbaţi apropiară ca din întâmplare frunţile de ferestre.

  — E o ruşine, repetă bătrânul privind sever înaintea lui.

  Ar trebui interzis.

  — Sunt nuci bătrâhi, continuă Gavrilescu, de aceea e atâta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci-patruzeci de ani. O fi adevărat?

  Dar bătrânul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngândurat pe fereastră.

  — Sunt nuci bătrâni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbră. Pe o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei.

  — De ele, spuse vecinul fără să-şi ridice ochii. Sunt ţigănci.

  — Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână. Şi vă dau cuvântul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva? Mă întreb: de unde au venit?

  — Au venit de mult, spuse vecinul.

  — Sunt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Când am venit eu întâi şi întâi în Bucureşti, ţigăncile astea erau tot alici. Dar grădina era mult mai mare. Nu se clădise încă liceul.

  — Eu, cum vă spuneam, reâncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămâna. Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist.

  — Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrânul întorcând capul. Sunteţi d-l Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot întrebam de unde mi-e cunoscută figura dumneavoastră.

  — Da, eu sunt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvara dând nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră ca asta şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe săptămână. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea: Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt ţigănci, mă rog, de unde au ele atâţia bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.

  — E o ruşine! exclamă din nou bătrânul întorcând capul cu dezgust.

  — Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecând după cât câştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că lucrurile nu sunt atât de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămâna tot mi-ar trebui 500 de săptămâni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanţelor de vară, când îmi rămân doar două-trei eleve? Dar vacanţele de crăciun şi de paşti? Toate orele astea pierdute sunt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, îşi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!

  — E adevărat, spuse unul din vecini. În zilele noastre nu se mai învaţă la pian.

  — Ah! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe