— Sunt eu, Gavrilescu, spuse, bătând-o uşor pe umăr. Mi-aţi făcut o groază de încurcături, adăugă, văzând-o că se deşteaptă şi începe să caşte.

  — E târziu, spuse baba, frecându-se la ochi. Nu mai e nimeni. Dar privindu-l lung, îl recunoscu.

  — Ah, tot dumneata eşti, muzicantul. Mai e doar nemţoaica. Ea nu doarme niciodată.

  Gavrilescu îşi simţi din nou inima bătându-i şi începu uşor să tremure.

  — Nemţoaica? repetă el.

  — O sută de lei, spuse baba.

  Gavrilescu încăpu să-şi caute portmoneul, dar mâinile îi tremurau tot mai tare, şi când îl găsi, între batiste, portmoneul îi alunecă pe covor.

  — Vă cer iertare, spuse plecându-ise cu greutate să-l ridice. Sunt cam obosit. A fost o zi teribilă.

  Baba luă bancnota, se ridică de pe scăunaş şi, din prag, îi arătă cu braţul casa cea mare:

  — Vezi să nu te rătăceşti, îi spuse. Să ţii drept pe coridor, şi să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei ori şi să spui: „Eu sunt, m-a trimis baba”.

  Apoi îşi opri un căscat, bătându-şi gura cu palma, şi închise uşa. Respirând anevoie, Gavrilescu se îndreptă încet spre clădirea care strălucea argintie sub stele. Urcă treptele de marmoră, deschise uşa şi rămase o clipă nehotărât. În faţa lui se întindea un coridor slab luminat, şi Gavrilescu simţi din nou cum inima începe să i se zbată, parcă ar fi stat să se spargă. Începu să înainteze, emoţionat, numărând cu glas tare uşile pe lângă care trecea. Curând se trezi că numără: treisprezece, paisprezece şi se opri, dezorientat. Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o încurcătură. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci şapte. Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi.

  Voi să se întoarcă şi să numere din nou, dar după câţiva paşi se simţi sleit de puteri şi, oprindu-se în faţa primei uşi la îndemână, bătu de trei ori şi intră. Era un salon mare şi simplu, aproape sărăcăcios mobilat, iar în dreptul ferestrei, privind spre grădină, se profila umbra unei femei tinere.

  — Scuzaţi, începu Gavrilescu cu greutate. Am numărat greşit.

  Umbra se dezlipi de la fereastră şi se îndreptă spre el, cu paşi moi, şi un parfum uitat îi reveni deodată în amintire.

  — Hildegard! exclamă, lăsând să-i cadă pălăria din mână.

  — De când te-aştept, spuse fata apropiindu-se. Te-am căutat peste tot.

  — Am fost la berărie, şopti Gavrilescu. Dacă n-aş fi fost cu ea la berărie, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aş fi avut ceva bani la mine. Dar aşa, a plătit ea, Elsa, şi înţelegi, m-am simţit obligat. Şi acum e târziu, nu e aşa? E foarte târziu.

  — Ce importanţă poate să aibă, spuse fata. Hai să mergem.

  — Dar nu mai am nici casă, nu mai am nimic. A fost o zi teribilă. M-am luat cu vorba cu madame Voitinovici şi-am uitat servieta cu partituri.

  — Întotdeauna ai fost distrat, îl întrerupse. Să mergem.

  — Dar unde? Unde? încercă Gavrilescu să strige. În casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc. Şi nici măcar nu e acasă, ca să-i putem explica. E plecat la băi.

  — Vino cu mine, spuse fata apucându-l de mână şi trăgându-l uşor în coridor.

  — Dar n-am nici bani, continuă Gavrilescu în şoaptă. Tocmai acum când s-au schimbat banii şi s-a scumpit tramvaiul.

  — Ai rămas acelaş, spuse fata, începând să râdă. Ţi-e frică.

  — Dintre cunoscuţi n-a mai rămas nimeni, continuă Gavrilescu, în şoaptă. Toată lumea e la băi. Madame Voitinovici, de care m-aş fi putut împrumuta, lumea spune că ar fi plecat în provincie.

  Ah, pălăria, exclamă, şi voi să se întoarcă.

  — Las-o, răspunse fata. N-o să avem nevoie de ea acum.

  — Nu se ştie, nu se ştie, stărui Gavrilescu să-şi desprindă mâna din mâna fetei. E o pălărie foarte bună, e aproape nouă.

  — E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum, de curând, de foarte curând? E adevărat că nu înţelegi?

  Gavrilescu o privi adânc în ochi, şi oftă.

  — Sunt cam obosit, spuse, iartămă. A fost o zi teribilă. Dar acum parcă încep să mă simt mai bine…

  Fata îl trase uşor după ea. Traversă curtea şi ieşiră fără să mai deschidă poarta. Birjarul îi aştepta, moţăind, şi fata îl trase tot atât de uşor după ea în trăsură.

  — Dar îţi jur, începu Gavrilescu, în şoaptă, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu mai am nici un ban.

  — Încotro, domnişoară? întrebă birjarul. Şi cum vă duc? La pas sau mai repejor?

  — Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata. Şi mână încet. Nu ne grăbim.

  — Hei, tinereţe! făcu birjarul, fluierând uşor calul.

  Îi ţinea mâna prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul pe pernă, cu ochii pe cer. Gavrilescu o privea adânc, concentrat.

  — Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez.

  Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.

  — Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca, într-un vis.

          SFÂRŞIT

  [1] Loc mai ridicat decât podeaua sau firidă într-o cameră de dormit, unde se aşează patul