— Nu sunteţi dumneavoastră domnul Costică? întrebă.

  — Eu sunt, spuse cârciumarul, privindu-l lung. Parcă v-aş cunoaşte, adăugă după o pauză.

  — Parcă, parcă, începu Gavrilescu, apoi îşi pierdu firul şi tăcu, zâmbind încurcat. Am fost pe aici de mult, reluă el, aveam nişte prieteni. Madame Trandafir.

  — Da, Dumnezeu s-o ierte.

  — Madame Gavrilescu, Elsa.

  — Ah, ce-a mai fost şi cu dânsa, îl întrerupse cârciumarul, nici până în ziua de azi nu se ştie ce s-a întâmplat. L-a căutat poliţia câteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort. Parcă ar fi intrat în pământ. Biata madame Elsa, l-a aşteptat ce l-a aşteptat, şi pe urmă a plecat la familia ei în Germania. Şi-a vândut lucrurile şi a plecat. N-aveau cine ştie ce, erau săraci. Mă bătea gândul să cumpăr eu pianul.

  — Va să zică a plecat în Germania, spuse Gavrilescu visător. A plecat de mult?

  — De mult, de mult. La câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani. A scris şi în ziare.

  — Curios, şopti Gavrilescu, începând să-şi facă vânt cu pălăria. Şi eu dacă ţi-aş spune dumitale, dacă ţiiaş spune că azi-dimineaţă, şi-ţi dau cuvântul meu de onoare că nu exagerez, azi-dimineaţă am stat cu ea de vorbă. Ceva mai mult. La prânz am mâncat împreună. Pot să-ţi spun şi ce-am mâncat.

  — S-o fi întors, vorbi cârciumarul privindu-l nedumerit.

  — Nu, nu s-a întors, n-a plecat de loc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar mâine dimineaţă am să-i dau eu de rost.

  Se înclină uşor şi ieşi.

  Înainta agale, cu pălăria într-o mână şi batista în cealaltă, oprindu-se îndelung pe fiecare bancă, să se odihnească. Era o noapte clară, fără lună, şi pe străzi începea să se reverse răcoarea grădinilor. Târziu îl ajunse din urmă o trăsură cu un cal.

  — Încotro, boierule? întrebă birjarul.

  — La ţigănci, răspunse Gavrilescu.

  — Atunci urcaţi, vă duc pe doi poli, spuse birjarul oprind trăsura.

  — Îmi pare rău, dar nu prea am bani. Mi-a mai rămas o sută de lei şi ceva mărunţiş. Şi suta îmi trebuie ca să pot intra la ţigănci.

  — E mai mult, vorbi birjarul începând să râdă. Nu vă ajunge o sută de lei.

  — Eu atâta am plătit azi după-amiază. Noapte bună, adăugă el, pornind din nou.

  Dar trăsura se ţinea după el la pas.

  — Asta-i regina nopţii, spuse birjarul aspirând adânc. Asta-i din grădina domnului General. D-aia îmi place să trec pe-aici, noaptea. Am muşterii, n-am muşterii, eu trec pe-aici în fiecare noapte. Grozav ce-mi plac florile.

  — Ai fire de artist, spuse Gavrilescu, zâmbind.

  Apoi se aşeză pe o bancă şi-l salută cu mâna. Dar birjarul opri brusc trăsura şi o aduse lângă el, în dreptul băncii. Îşi scoase tabachera şi începu să-şi răsucească o ţigară.

  — Îmi plac florile, spuse. Caii şi florile. În tinereţe am fost dricar. Ce frumuseţe! Şase cai, îmbrăcaţi în negru şi înmuiaţi în aur, şi flori, flori, sumedenie de flori! Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Am îmbătrânit, am ajuns birjar de noapte, cu un singur cal.

  Îşi aprinse ţigara şi trase un fum pe îndelete.

  — Va să zică la ţigănci, începu el târziu.

  — Da, e o chestie personală, se grăbi Gavrilescu să explice. Am fost azi după-masă pe-acolo, şi a ieşit o sumă de încurcături.

  — Ah, ţigăncile, făcu birjarul cu tristeţe. Dacă n-ar fi ţigăncile, adăugă el, coborând glasul. Dacă n-ar fi.

  — Da, spuse Gavrilescu, toată lumea vorbeşte. În tramvai, vreau să spun. Când trece tramvaiul prin faţa grădinii, toată lumea vorbeşte de ţigănci.

  Se ridică de pe bancă şi porni din nou la drum, cu trăsura ţinându-se la pas după el.

  — S-o luăm pe-aici, spuse birjarul arătând cu biciul o străduţă, că tăiem drumul. Şi pe-aici trecem pe la biserică. A înflorit şi acolo regina nopţii. E drept, nu e ca la. General, dar o să vedeţi, n-o să vă pară rău.

  — Ai fire de artist, spuse Gavrilescu visător.

  În dreptul bisericii se opriră amândoi să respire parfumul florilor.

  — Parcă ar mai fi şi altceva decât regina nopţii, spuse Gavrilescu.

  — Ah, sunt fel de fel de flori. Dacă a fostvreoinmormintare astăzi, au rămas flori multe. Şi acum, spre dimineaţă, toate florile astea încep din nou să miroasă. Veneam des pe aici, cu dricul. Era o frumuseţe!

  Îşi fluieră scurt calul şi porni o dată cu Gavrilescu.

  — Acum nu mai avem mult, spuse. De ce nu urcaţi?

  — Îmi pare rău, dar n-am bani.

  — Îmi daţi din mărunţiş. Urcaţi.

  Gavrilescu şovăi câteva clipe, apoi, cu un efort, urcă. Dar îndată ce se urni trăsura, îşi lăsă capul pe perna trăsurii şi adormi.

  — Era frumos, începu birjarul. Era biserică bogată, şi tot lume bună. Tinereţe.

  Întoarse capul şi, văzându-l că doarme, începu să fluiere uşor, şi aalul îşi învioră pasul.

  — Am ajuns, strigă el, dându-se jos de pe capră. Dar sunt porţile închise.

  Începu să-l scuture, şi Gavrilescu se deşteptă tresărind.

  — Sunt porţile închise, repetă birjarul. Trebuie să sunaţi.

  Gavrilescu îşi luă pălăria, îşi aranja cravata şi coborâ. Apoi Începu să-şi caute portofelul cu mărunţiş.

  — Nu mai căutaţi, spuse birjarul. Îmi daţi altă dată. Eu tot am să aştept aici, adăugă. La ora asta, dacă mai pică vreun muşteriu, tot pe aici îl găsesc.

  Gavrilescu îl salută cu pălăria, apoi se apropie de poartă, căută soneria şi apăsă pe buton. Chiar în acea clipă poarta se deschise şi, intrând în curte, Gavrilescu se îndreptă spre boschet. Se mai zărea la fereastră o lumină plăpândă. Bătu sfios la uşă şi, văzând că nu-i răspunde nimeni, puse