Aproape tot vagonul asculta acum cu interes conversaţia. Câţiva pasageri se apropiară şi se aşezară pe scaunele alăturate. Taxatorul săltă de mai multe ori monezile în palmă, apoi spuse:

  — Dacă, nu vreţi să-mi daţi şi restul, coborâţi la staţia următoare.

  — Tramvaiul s-a scumpit de vreo trei-patru ani, vorbi cineva.

  — De cinci ani, preciza taxatorul.

  — Vă dau cuvântul meu de onoare, începu patetic Gavrilescu.

  — Atunci coborâţi la prima staţie, îl întrerupse taxatorul.

  — Mai bine plătiţi diferenţa, îl sfătui cineva, că până la Vama Poştei aveţi o bucată bună de mers.

  Gavrilescu căută în portofel şi întinse încă cinci lei.

  — Se petrec lucruri curioase în ţara asta, şopti el după ce se depărta taxatorul. Se iau hotărâri peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact în şase. Vă dau cuvântul meu de onoare. Dar, în sfârşit, ce să mai insist? A fost o zi teribilă. Şi ce e mai grav, e că nu putem trăi fără tramvai. Eu, cel puţin, sunt silit să umblu de trei-patru ori pe zi cu tramvaiul. Şi totuşi o lecţie de pian e o sută de lei. O bancnotă ca asta. Şi acum, nici bancnota asta nu mai e bună. Trebuie să mă duc s-o schimb la Bancă.

  — Daţi-mi-o mie, spuse un domn în vârstă. O schimb mâine la birou.

  Scoase din portmoneu o bancnotă şi i-o întinse. Gavrilescu o apucă cu mare grijă şi o privi cu atenţie.

  — E frumoasă, spuse. S-au pus de mult în circulaţie? Câţiva pasageri se priviră între ei zâmbind.

  — De vreo trei ani, spuse unul.

  — E curios că n-am văzut-o până acum. E drept, sunt cam distrat. Am fire de artist.

  Aşeză bancnota în portmoneu, apoi îşi lăsă privirile pe fereastră.

  — S-a făcut noapte, spuse. În sfârşit!

  Se simţi deodată obosit, istovit şi, rezemându-şi capul în palmă, închise ochii. Rămase aşa până la Vama Poştei.

  Încercase zadarnic să deschidă uşa cu cheia, apoi apăsase pe butonul soneriei, şi după ce bătuse de mai multe ori, cât mai puternic, la ferestrele sufrageriei, se întoarse în faţa uşii de la intrare şi începu să bată cu pumnul. Curând, la fereastra deschisa a unei case vecine apăru, idin întuneric, un bărbat în cămaşă de noapte şi strigă răguşit:

  — Ce e scandalul ăsta, domnule? Ce te-a apucat?

  — Scuzaţi, făcu Gavrilescu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nevastă-mea. Nu răspunde. Şi s-a stricat şi cheia, nu pot să intru în casă.

  — Dar de ce să intri? Cine eşti dumneata?

  Gavrilescu se îndreptă spre fereastră şi salută:

  — Deşi suntam vecini, începu el, nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc. Numele meu e Gavrilescu şi locuiesc aici cu soţia mea, Elsa.

  — Atunci aţi greşit adresa. Aici locuieşte domnul Stănescu. Şi nu e acasă, e plecat la băi.

  — Daţi-imi voie, îl întrerupse Gavrilescu. Îmi pare rau că trebuie să vă contrazic, dar cred că faceţi o confuzie. Aici, la numărul 101, locuim noi, Elsa şi cu mine, locuim de patru ani.

  — Dar încetaţi, domnilor, odată, că nu putem dormi! strigă, cineva. Ce Dumnezeu?

  — Pretinde că locuieşte în casa domnului Stănescu.

  — Nu pretind, protestă Gavrilescu. Aici e casa mea, şi nu permit nimănui. Şi înainte de toate vreau să ştiu unde este Elsa, ce s-a întâmplat cu ea.

  — Întrebaţi la comisariat, vorbi cineva de la etaj. Gavrilescu ridică speriat capul:

  — De ce la comisariat? Ce s-a întâmplat? strigă el emoţionat. Ştiţi ceva?

  — Nu ştiu nimic, dar vreau să dorm. Şi dacă dumneavoastră o să staţi toată noaptea de vorbă.

  — Îmi daţi voie, făcu Gavrilescu. Şi mie mi-e somn, sunt, pot spune, foarte obosit. Am avut o zi teribilă. Călduri ca în Arabia. Dar nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Elsa. De ce nu răspunde? Poate i s-o fi făcut rău şi o fi leşinat.

  Şi reîntorcându-se în faţa uşii de la numărul 101, începu din nou să bata cu pumnul, tot mai puternic.

  — Nu ţi-am spus, domnule, că nu e acasă? Că domnul Stănescu e plecat la băi?

  — Chemaţi poliţia! se auzi o voce ascuţită de femeie. Chemaţi imediat poliţia!

  Gavrilescu se opri brusc şi se rezemă de uşă, respirând greu. Se simţi deodată foarte obosit şi se aşeză pe o treaptă, îşi prinse fruntea în palme. Gavrilescule, şopti, atenţie, că s-a întâmplat ceva foarte serios, şi nu vor să-ţi spună. Ţine-te bine, fă un efort de memorie.

  — M-me Trandafir! exclamă el. Trebuia să mă gândesc de la început, madame Trandafir! strigă, ridicându-se şi îndreptându-se spre casa din faţă. MadameTrandafir!

  Cineva care rămăsese la fereastră spuse cu un glas mai potolit:

  — Lăsaţi-o să doarmă, săraca.

  — E urgent!

  — Lăsaţi-o să doarmă, Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.

  — Imposibil! făcu Gavrilescu. Am vorbit cu ea azi-dimineaţă.

  — O confundaţi poate cu soră-sa, Ecaterina: madame Trandafir a murit acum cinci ani.

  Gavrilescu rămase o clipă împietrit, apoi băgă mâinile în buzunare şi scoase câteva batiste.

  — Curios, şopti el târziu.

  Se întoarse agale, şi urcând cele trei trepte de la numărul 101, îşi luă pălăria şi şi-o puse pe cap. Mai încercă o dată clanţa, apoi coborî şi se depărta şovăitor. Umbla încet, fără gânduri, ştergându-se în neştire cu batista. Cârciuma din colţ era încă deschisă şi, după ce-i dădu târcoale, se hotărî să intre.

  — Nu mai servim decât la pahar, spuse băiatul. Închidem două.

  — La două? se miră Gavrilescu. Dar cât e ceasul acum?

  — E două. E chiar două trecute.

  — E teribil de târziu, şopti Gavrilescu, mai mult pentru sine proptindu-se de tejghea, i se păru că