— Noi n-avem pian, spuse tânărul. Încercaţi la alt etaj. Deşi vă asigur că n-o să găsiţi nici la etajul II. Acolo locuieşte familia Căpitan Zamfir. Încercaţi la etajul III. Îmi pare rău, adăugă văzând că Gavrilescu îl asculta speriat, făcându-şi tot mai agitat vânt cu pălăria. Mi-ar fi plăcut să existe şi o Otilie în casa asta.

  Gavrilescu şovăi, privindu-l adânc în ochi.

  — Vă mulţumesc, spuse el târziu. Să încerc şi la etajul III. Deşi vă dau cuvântul meu de onoare că pe la trei, trei şi un sfert eram aici şi întinse braţul cu fermitate, arătând spre coridor.

  Începu să urce, răsuflând greu. La etajul III îşi şterse îndelung faţa cu una din batiste, apoi sună. Auzi paşi mărunţi, şi curând deschise uşa un băieţel de vreo cinci-şase ani.

  — Ah, exclamă Gavrilescu, mi-e teamă că am confundat etajele. Căutam pe doamna Voitinovici.

  Atunci apăru în uşă o femeie tânără care-i zâmbi:

  — Doamna Voitinovici locuia la etajul I, spuse, dar s-a mutat, a plecat în provincie.

  — A plecat de mult?

  — Oh, da, de mult. La toamnă se împlinesc opt ani. A plecat îndată ce s-a căsătorit Otilia.

  Gavrilescu îşi duse mâna la frunte şi începu să se frece. Apoi căută privirile femeii şi zâmbi cât putu mai blajin.

  — Cred că faceţi o confuzie, începu el. Eu vă vorbesc de Otilia Pandele, din clasa VI-a de liceu, nepoata doamnei Voitinovici.

  — Le-am cunoscut bine pe amândouă, vorbi femeia. Când ne-am mutat noi aici, Otilia tocmai se logodise, ştiţi, a fost la început încurcătura aceea cu maiorul. Doamna Voitinovici nu voia să-şi dea consimţământul, şi avea dreptate, era prea mare diferenţa de vârstă. Otilia era un copil, nu împlinise încă 19 ani. Din fericire, l-a întâlnit pe Frâncu, pe inginerul Frâncu, nu se poate să nu fi auzit dumneavoastră de el.

  — Inginerul Frâncu? repetă Gavrilescu Frâncu?

  — Da, inventatorul. Au scris şi jurnalele.

  — Inventatorul Frâncu, repetă Gavrilescu visător. Curios. Apoi întinse mâna, mângâie băiatul pe cap şi, plecându-se scurt de mijloc, salută:

  — Vă rog să mă iertaţi. Cred că am confundat etajele. Tânărul îl aştepta fumând, rezemat de uşă.

  — Aţi aflat ceva? îl întrebă.

  — Doamna de sus pretinde că s-a măritat, dar vă asigur că e vorba de o confuzie. Otilia n-are nici 17 ani, e în clasa VI-a de liceu. Am stat de vorbă cu doamna Voitinovici, am vorbit o sumă de lucruri, nu mi-a spus nimic.

  — E curios.

  — E chiar foarte curios, spuse Gavrilescu prinzând curaj. De aceea, vă spun, nu cred nimic. Vă dau cuvântul meu de onoare. Dar, în sfârşit, ce să mai insist. E o confuzie la mijloc. Am să vin din nou mâine dimineaţă.

  Şi după ce salută, începu să coboare hotărât scările.

  Gavrilescule, şopti îndată ce ajunse în stradă, atenţie, că începi să te ramoleşti. Începi să-ţi pierzi memoria. Confunzi adresele. Zări tramvaiul apropiindu-se şi grăbi pasul. De-abia când se aşeză la fereastra deschisă începu să simtă o uşoară adiere.

  — În sfârşit! exclamă el adresându-se doamnei din faţa lui.

  Dar se trezi că nu ştie cum să termine fraza, şi zâmbi încurcat.

  — Da, reluă după o scurtă pauză. Spune-am adineaori unui prieten: parcă-parcă am fi fost în Arabia. Colonelul Lawrence, dacă aţi auzit de el.

  Doamna continua să privească pe fereastră.

  — Acum, într-un ceas, două, reâncepu Gavrilescu, are să vină şi noaptea. Întunericul, vreau să spun. Răcoarea nopţii. În sfârşit. O să putem respira.

  Taxatorul se oprise în faţa lui, aşteptând, şi Gavrilescu începu să se caute prin buzunare.

  — După miezul nopţii o să putem respira, se adresă el taxatorului. Ce zi lungă! adăugă puţin nervos, nereuşind să-şi găsească portmoneul. Câte peripeţii! Ah! În sfârşit, exclamă el şi deschise repede portmoneul.

  — Asta nu mai merge, spuse taxatorul înapoindu-i bancnota. O schimbaţi la Bancă.

  — Dar ce are? întrebă Gavrilescu, învârtind mirat bancnota între degete.

  — S-a scos din circulaţie acum un an. O schimbaţi la Bancă.

  — Curios! făcu Gavrilescu privind bancnota cu mare atenţie. Azi-dimineaţă era bună. Şi la ţigănci le primeşte. Am avut încă trei ca astea, şi la ţigănci le-a primit pe toate.

  Doamna păli uşor şi, ridicându-se ostentativ, trecu la celălalt capăt al tramvaiului.

  — Nu trebuie să vorbiţi de ţigănci în faţa unei doamne, îl mustră taxatorul.

  — Toată lumea vorbeşte, se apără Gavrilescu. Trec de trei ori pe săptămână cu tramvaiul ăsta, şi vă dau cuvântul meu de onoare.

  — Da, e adevărat, interveni un pasager. Vorbim toţi, dar nu în faţa doamnelor. E o chestie de bună cuviinţă. Mai ales acum că au să-şi facă şi iluminaţii. Da, da, şi-a dat şi municipalitatea consimţământul: au să facă iluminaţii în grădină. Eu, pot să spun, sunt un om fără prejudecăţi, dar iluminaţiile la ţigănci le consider o provocare.

  — Curios, făcu Gavrilescu. N-am auzit nimic.

  — Scrie în toate jurnalele, interveni un alt pasager. E o ruşine! exclamă ridicând glasul. E nepermis!

  Câţiva întoarseră capetele şi, sub privirile lor mustrătoare, Gavrilescu îşi plecă ochii.

  — Mai căutaţi, poate mai aveţi şi alţi bani, spuse taxatorul. Dacă nu, coborâţi la prima staţie.

  Îmbujorat, neândrăznind să-şi ridice privirile, Gavrilescu reâncepu să se caute prin buzunare. Din fericire, portofelul cu mărunţiş era chiar deasupra, între batiste. Gavrilescu numără câteva monezi şi i le întinse.

  — Mi-aţi dat numai cinci lei, spuse taxatorul arătându-i în palmă.

  — Da, până la Vama Poştei.

  — Nu importa până unde este, dar biletul costă zece lei. Pe ce lume trăiţi dumneavoastră? adăugă taxatorul cu un glas sever.

  — Trăiesc la Bucureşti, spuse Gavrilescu ridicând cu mândrie privirile, şi umblu cu tramvaiul de trei-patru