— Vă spun, draperia aceea era ca un giulgiu, mă itrângea din toate părţile, mă înfăşurase şi mă strângea de nu mai puteam respira. Şi era o căldură! exclamă făcându-şi mai tare vânt cu pălăria. Mă mir că nu m-am sufocat!

  — Da, a fost foarte cald, spuse baba.

  În acea clipă se auzi, depărtat, huruitul imetalic al tramvaiului. Gavrilescu îşi duse mâna la frunte.

  — Ah! exclamă, ridicându-se anevoie de pe sofa, cum trece timpul. M-am luat cu vorba şi, din una din alta, am uitat că trebuie să mă duc până în strada Preoteselor. Închipuiţi-vă că mi-am uitat servieta cu partituri. Îmi spuneam azi după-amiază: Gavrilescule, atenţie, că parcă-parcă. Da, îmi spuneam ceva cam în felul acesta, dar nu-mi aduc bine aminte ce.

  Făcu câţivia paşi spre uşă, apoi se întoarse, plecă puţin din umeri şi spuse, salutând cu pălăria:

  — Mi-a părut bine de cunoştinţă.

  În curte rămase neplăcut surprins. Deşi soarele apusese, era mai cald decât fusese în plină după-amiază. Gavrilescu îşi scoase haina, şi-o puse pe umăr şi, continuând să-şi facă vânt cu pălăria, traversă curtea şi ieşi. Depărtându-se de zidul adumbrit de arbori, regăsi căldura încinsă a ealdarâmului şi mirosul de praf şi asfalt topit. Umbla abătut, cu umerii căzuţi, cu privirile risipite înaintea lui. În staţie nu mai aştepta nimeni. Când auzi tramvaiul apropiindu-se, înălţă braţul şi-i făcu semn cu mâna.

  Vagonul era aproape gol şi avea toate ferestrele deschise. Se aşeză în faţa unui tânăr în cămaşă şi, pentru că văzu taxatorul apropiindu-se, începu să-şi caute portofelul. Îl găsi mai repede decât s-ar fi aşteptat.

  — E ceva nemaipomenit! exclamă. Vă dau cuvântul meu de onoare că e mai rău ca în Arabia. Dacă aţi auzit cumva de Colonelul Lawrence.

  Tânărul zâmbi, distrat, apoi întoarse capul spre fereastră.

  — Cam cât să fie ceasul? întrebă Gavrilescu pe taxator.

  — Opt şi cinci.

  — Ce ghinion! Am să le găsesc la masă. Au să creadă ca tocmai de aia am venit atât de târziu, ca să le găsesc la masă. Înţelegeţi, nuimi convine să creadă că, înţelegeţi ce vreau să spun. Pe de altă parte, dacă le spun unde am fost, madame Voitinovici e o persoană curioasă, are să mă ţină până a miezul nopţii ca să-i povestesc.

  Taxatorul îl privise, zâmbind, şi făcu semn cu ochiul tânărului.

  — Spuneţi-i c-aţi fost la ţigănci, şi-o să vedeţi, n-o să vă mai întrebe nimic.

  — Ah, nu, imposibil. O cunosc bine. E o femeie curioasă. Mai bine nu spun nimic.

  La staţia următoare se urcară câteva perechi tinere, şi Gavrilescu se mută aproape de ei ca să poată asculta mai bine conversaţia. Când socoti că poate intra în vorbă, ridică uşor braţul:

  — Dacă-mi daţi voie, am să vă contrazic. Eu, pentru păcatele mele, sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta.

  — Strada Preoteselor, auzi el taxatorul, şi, sculându-se brusc, salută şi traversă grăbit coridorul.

  Porni agale, făcându-şi vânt cu pălăria. În dreptul numărului 18 se opri, îşi aranja cravata, îşi trecu mâna prin păr, şi intră. Urcă încet scările până la etajul I, apoi sună apăsat. Câteva clipe în urmă îl ajunse tânărul din tramvai.

  — Ce coincidenţă, exclamă Gavrilescu, văzându-l că se opreşte lângă el.

  Uşa se deschise larg şi în prag apăru o femeie încă tânără, dar cu obrazul palid şi veştejit. Avea un şorţ de bucătărie şi în mâna stângă ţinea un borcan de muştar. Dând cu ochii de Gavrilescu, se încruntă.

  — Ce poftiţi? întrebă.

  — Mi-am uitat servieta, începu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba şi am uitat-o. Am avut treburi prin oraş şi n-am putut veni imai devreme.

  — Nu înţeleg. Ce fel de servietă?

  — Dacă s-a aşezat la masă n-o deranjaţi, continuă pripit Gavrilescu. Ştiu unde am lăsat-o. E lângă pian.

  Şi dădu să intre, dar femeia nu se clinti din prag,

  — Pe cine căutaţi dumneavoastră, domnule?

  — Pe Mme Voitinovici. Eu sunt Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut plăcerea să vă întâlnesc, adăugă politicos.

  — Aţi greşit adresa, spuse femeia. Aici e numărul 18.

  — Daţi-mi voie, începu din nou Gavrilescu, zâmbind. Cunosc apartamentul acesta de cinci ani. Pot spune ca fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe săptămână.

  Tânărul ascultase conversaţia rezemat de perete.

  — Cum spuneţi că o cheamă? îl întrebă.

  — Doamna Voitinovici. E mătuşa Otiliei. Otilia Pandele.

  — Nu stă aici, îl întrerupse tânărul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dânsa, doamna din faţă, e soţia tatălui meu. E născută Petrescu.

  — Te rog să fii politicos, spuse femeia. Şi să nu-mi vii acasă ou tot felul de persoane.

  Apoi întoarse spatele şi dispăru în coridor.

  — Vă cer scuze pentru această scenă, spuse tânărul încercând să zâmbească. E a treia soţie a tatălui meu. Poartă pe umerii ei toate erorile căsătoriilor anterioare. Cinci băieţi şi-o fată.

  Gavrilescu îl asculta tulburat, făcându-şi vânt cu pălăria.

  — Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeţi, mâine dimineaţă am o lecţie în Dealul Sporii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II şi III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.

  Tânărul îl privea, continuând să zâmbească.

  — Nu cred că m-am făcut înţeles, îl întrerupse el. Ceea ce vreau să vă spun e că aici locuim noi, familia Georgescu. Locuim de patru ani.

  — Imposibil! exclamă Gavrilescu. Am fost aici acum câteva ceasuri, am avut lecţia cu Otilia de la două la trei. Apoi m-am luat cu vorba cu madame Voitinovici.

  — În strada Preoteselor 18, etajul II? se miră tânărul zâmbind amuzat.

  — Exact. Cunosc foarte