şi cum ar fi sperat să descopere, de la o clipă la alta, că se înşelase, că şalvarii erau încă în puterea lui. Se simţi deodată gol şi se făcu mic, lăsân-du-se pe vine, proptindu-şi mâinile pe covor şi plecându-şi fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană. Începu să înainteze pipăind cu palmele covorul în jurul lui, tot sperând că şi-ar putea găsi şalvarii. Descoperea la răstimpuri obiecte pe care îi era greu să le identifice, unele semănau la început cu o lădiţă, dar se dovedeau a fi, pipăite mai bine, dovleci uriaşi înveliţi în broboade, altele, care păreau la început perne cu suluri de divan, deveneau, corect pipăite, mingi, umbrele vechi umplute cu tărâţe, coşuri de rufe umplute cu jurnale, dar nu apuca să hotărască ce-ar fi putut fi, pentru că descoperea necontenit alte obiecte în faţa lui şi începea să le pipăie. Uneori îi ieşeau în faţă mobile mari, şi Gavrilescu le ocolea prudent, căci nu le cunoştea formele şi-i era teamă să nu le răstoarne.

  Nu-şi dădea seama de când umbla aşa, în genunchi sau târându-se pe pântec în întuneric. Renunţase la speranţa că şi-ar mai putea găsi şalvarii. Ceea ce îl supăra tot mai mult era căldura. Parcă ar fi umblat în podul unei case acoperite cu tablă, într-o după-amiază de mare arşiţă. Simţea în nări aerul încins şi obiectele deveneau parcă tot.mai calde. Trupul tot îi era leoarcă şi trebuia să se oprească la răstimpuri ca să se odihnească. Se întindea atunci cât putea mai mult, depărtundu-şi picioarele îşi mâinile în cruce, lipindu-şi obrazul de covor, respirând adânc şi agitat, gâfâind.

  O dată i se păru că aţipise, şi-l trezi o adiere neaşteptată, ca şi cum s-ar fi deschis undeva o fereastră, lăsând să pătrundă răcoarea nopţii. Dar înţelese repede că era altceva, ceva care nu semăna cu nimic cunoscut, şi o clipă rămase încremenit, simţind cum i se răceşte sudoarea pe spate. Nu-şi putea aduce aminte ce s-a întâmplat după aceea. S-a speriat de strigătul pe care-l scosese şi s-a trezit alergând nebuneşte în întuneric, lovindu-se de paravan, răsturnând oglinzi şi tot felul de obiecte mărunte aşezate curios pe covor, alunecând adesea şi căzând, dar ridicându-se repede şi pornind-o din nou la fugă. Se surprinse sărind peste lădiţe şi ocolind oglinzile şi paravanele, şi atunci îşi dădu seama că pătrunsese într-o zonă de semi-întuneric, în care începea să se distingă contururile, în fundul coridorului, neobişnuit de sus în perete, părea că se deschide o fereastră, prin care se revărsa lumina amurgului de vară. Când intră în coridor, căldura ajunse insuportabilă. Trebui să se oprească, să-şi poată trage răsuflarea, şi cu dosul palmei îşi culegea sudoarea de pe frunte, de pe obraji. Îşi auzea inima bătându-i-se să se spargă.

  Înainte de a ajunge în dreptul ferestrei, se opri din nou, speriat. Ajungeau până la el voci, şi râsete, şi zgomot de scaune trase pe parchet, parcă un întreg grup s-ar fi ridicat de la masă şi s-ar fi îndreptat spre el. În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se ştia, cu oasele ieşinduri prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu imai avea timp să fugă înapoi. Apucă la întâmplare o draperie şi începu să tragă. Simţi că draperia e gata să cedeze şi, proptindu-se cu picioarele în perete, se lăsă cu toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Începu să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete, şi deşi încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins întrun sac. Era din nou întuneric şi foarte cald, şi Gavrilescu înţelese că nu va putea rezista mult, se va sufoca. Încercă să ţipe, dar gâtlejul îi era uscat, lemnos, şi sunetele păreau înecate în pâslă.

  Auzi un glas care i se părea cunoscut.

  — Ia spune, boierule, ia mai spune.

  — Ce să vă mai spun? şopti el. V-am spus tot. Asta a fost tot. Am venit cu Elsa la Bucureşti. Eram săraci amândoi. Am început să dau lecţii de pian.

  Ridică puţin capul de pe pernă şi dădu cu ochii de babă. Şedea la măisuţă, cu ibricul de cafea an mână, gata să umple din nou ceştile.

  — Nu, mulţumesc, eu nu mai beau! spuse ridicând braţul. Am băut destulă cafea, Mi-e teamă că n-am să mai dorm la noapte.

  Baba îşi umplu ceaşca, apoi puse ibricul pe un colţ al măsuţei.

  — Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai făcut? Ce s-a mai întâmplat?

  Gavrilescu rămase multă vreme pe gânduri, făcându-şi vânt cu pălăria.

  — Apoi am început să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, vorbi deodată cu un glas puţin schimbat, puţin sever. Fireşte, ele nu ştiau cu cine au de-a face. Eu sunt am serios, sunt artist, profesor de pian. Eu venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iată o ocazie să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele. N-am ştiut că e vorba de jocuri naive, copilăreşti. Vă închipuiţi, m-am văzut deodată gol, şi auzeam voci, eram sigur că dintr-un moment în altul. Înţelegeţi ce vreau să spun.

  Baba clătină din cap şi sorbi pe îndelete din cafea.

  — Ce ţi-am mai căutat pălăria, vorbi ea. Au răscolit fetele tot bordeiul până au dat de ea.

  — Da, recunosc, a fost şi vina mea, continuă Gavrilescu. Nu ştiam că, dacă nu le ghicesc la lumina zilei, va trebui să le caut, să le prind şi să le ghicesc pe întuneric. Nu-mi spuse-se nimeni nimic. Şi, repet, când m-am văzut gol, şi ara simţit draperia strângându-i-se în jurul meu, ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de onoare că era ca un giulgiu.

  — Ce-am mai pătimit până te-am îmbrăcat! spuse baba. Că