spate respiraţia fierbinte. Gavrilescu se aplecă mai mult asupra pianului şi-şi repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă şi să-şi facă loc cu unghiile în pântecul pianului, şi apoi mai departe, mai în adânc.

  Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme. Târziu se opri, şi atunci îşi dădu seama că rămăsese singur şi că în odaie se făcuse aproape întuneric.

  — Unde sunteţi? strigă el ridicându-se speriat de pe scaun.

  Şovăi câteva clipe, apoi se îndreptă spre paravanul după care dispăruse evreica.

  — Unde v-aţi ascuns? strigă din nou.

  Încet, călcând în vârful picioarelor, ca şi cum ar fi vrut să le surprindă, se furişă după paravan. Aici s-ar fi spus că începe o altă odaie care părea că se prelungeşte într-un coridor întortocheat. Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund şi neregulat, cu pereţii uşor ondulaţi dispărând şi reapărând din întuneric. Gavrilescu făcu câţiva paşi la întâmplare, apoi se opri să asculte. I se păru că, chiar în acea clipă, auzise foşnete şi paşi repezi trecând foarte aproape de el, pe covor.

  — Unde sunteţi? strigă.

  Îşi ascultă ecoul, încercând să pătrundă cu privirile prin întuneric. I se păru că le zăreşte pe toate trei pitite într-un unghi al coridorului şi porni într-acolo, cu braţele întinse înaintea lui, bâjbâind. Dar după câtva timp îşi dădu seama că apucase într-o direcţie greşită, căci descoperi coridorul cotind departe, la câţiva metri pe mâna stângă, şi se opri din nou.

  — Degeaba v-ascundeţi, că tot am să vă găsesc! strigă el. Mai bine arătaţi-vă de bunăvoie!

  Apoi ascultă încordat, cu ochii ţintă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parcă aici începea să se simtă căldura, şi hotărî sa se întoarcă să le aştepte cântând la pian. Îşi aducea foarte bine aminte direcţia din care venise, şi ştia că nu făcuse mai mult de douăzeci-treizeci de paşi. Întinse braţele şi înainta încet, cu prudenţă. Dar după câţiva paşi dădu cu mâinile de un paravan şi se trase îndărăt speriat. Ştia bine că, puţine clipe în urmă, paravanul nu fusese acolo.

  — Ce v-a apucat? strigă. Daţi-mi drumul!

  I se păru că aude iarăşi râsete înăbuşite şi foşnete, şi atunci prinse curaj.

  — Poate credeţi că mi-e frică, începu el după o scurtă pauză, silindu-se să pară cât mai bine dispus. Daţi-mi voie, daţi-mi voie! adăugă grăbit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie întrerupt. Dacă am acceptat să mă joc cu voi de-a v-aţi ascunselea, am făcut-o pentru că mi-a fost milă de voi. Ăsta e adevărul: mi-a fost milă de voi. V-am văzut de la început, copile nevinovate, închise aici, într-un bordei, la ţigănci, şi mi-am spus: Gavrilescule, fetele astea vor să-ţi facă o farsă. Prefă-te că te laşi păcălit. Lasă-le să creadă că nu ştii să ghiceşti care-i ţiganca. Aşa e jocul. Aşa e jocul! strigă el cât putu mai tare. Şi-acum, că ne-am jucat destul, ieşiţi la lumină.

  Ascultă, zâmbind, cu mâna dreaptă rezemându-se de paravan. În acea clipă auzi paşi fugărindu-se în întuneric, foarte aproape de el. Se întoarse brusc şi întinse braţele înaintea lui.

  — Să vedem care eşti, spuse. Să vedem pe cine am pus mâna. Oare am pus mâna pe ţigancă?

  Dar după ce-şi roti aşa, multă vreme, braţele în neştire, se opri să asculte, şi de data aceasta nu mai ajungea la el, de nicăieri, nici cel mai mic zgomot.

  — Nu-i nimic, spuse ca şi cum ar fi ştiut că fetele se găsesc la câţiva paşi de el, ascunse în întuneric. Mai aşteptăm. Văd că nu ştiţi încă cu cine aveţi de-a face. Mai târziu o să vă pară rău. Aş fi putut să vă învăţ să cântaţi la pian. V-aţi fi îmbogăţit cultura muzicală. V-aş fi explicat Liedurile lui Schumann. Ce frumuseţe! exclamă el cu fervoare. Ce muzică divină!

  Simţi din nou căldura, parcă mai puternic ca niciodată, şi începu să se şteargă pe obraz cu mâneca tunicii. Apoi, descurajat, porni spre stânga, pipăind necontenit paravanul. Se oprea la răstimpuri şi asculta, apoi pornea iar, grăbind pasul.

  — Cine m-a pus să-mi pun mintea cu nişte copile? izbucni deodată, cuprins brusc de furie. Pardon! Am spus copile din gentileţe. Voi sunteţi altceva. Ştiţi voi bine ce sunteţi. Sunteţi ţigănci. Fără nici o cultură. Analfabete. Care din voi ştie unde se află Arabia? Care din voi a auzit de Colonelul Lawirence?

  Paravanul părea că nu se mai sfârşeşte, şi cu cât înainta, cu atât căldura devenea mai insuportabilă. Îşi scoase tunica şi după ce-şi şterse furios faţa şi grumazul, o puse pe umărul gol, ca un prosop, şi bâjbâi din nou, cu braţul, să regăsească paravanul. Dar de data aceasta întâlni un perete neted şi răcoros, şi se lipi de el, întinzând amândouă braţele. Rămase multă vreme lipit de perete, respirând adânc. Apoi începu să se mişte încet, fără să se deslipească de perete, târându-se de-a lungul lui. Câtva timp în urmă descoperi că-şi pierduse tunica şi, pentru că transpira mereu, se opri, îşi scoase şalvarii şi începu să se şteargă pe faţă şi pe tot corpul. În acea clipă i se păru că-l atinge ceva pe umăr, cu un ţipăt scurt, sări speriat în lături.

  — Daţi-mi drumul! strigă. V-am spus să-mi daţi drumul! Din nou cineva, ceva, o fiinţă sau un obiect cu neputinţă de precizat, îl atinse pe faţă, pe umeri, şi atunci începu să se apere învârtind orbeşte şalvarii deasupra capului. Îi era din ce în ce mai cald, simţea broboanele de sudoare prelingându-i-se pe obraji, şi gâfâia. Într-o zmucitură prea bruscă, şalvarii îi scăpară din rână şi dispărură undeva, departe, în întuneric. Gavrilescu rămase o clipă cu braţul ridicat, strângându-şi spasmodic pumnul, ca