— Da, tragedia vieţii mele, continuă Gavrilescu. O chema Elsa. Dar m-am resemnat. Mi-am spus: Gavrilescule, aşa a fost să fie. Ceasul rău! Aşa sunt artiştii, fără noroc.

  — Vedeţi? vorbi din nou fata cu părul roşu. Acum iar se încurcă, şi n-o să mai ştie cum să iasă.

  — Ah, destinul! exclamă Gavrilescu, ridicând amândouă braţele în aer şi întorcându-se spre grecoaică.

  Fata îl privea zâmbind, cu braţele împreunate la spate.

  — Grecia eternă! exclamă el. N-am mai apucat să te văd.

  — Lasă asta! Lasă asta! strigară celelalte două fete apropiindu-se de el. Adu-ţi aminte cum ne-ai ales!

  — O ţigancă, o grecoaică, o evreică, spuse grecoaica privindu-l cu înţeles adânc în ochi. Aşa ai vrut, aşa ne-ai ales.

  — Ghiceşte-ne! strigă fata cu părul roşu, şi ai să vezi cit are să fie de frumos.

  — Care-i ţiganca? Care-i ţiganca? întrebară toate trei deodată, înconjurându-l.

  Gavrilescu se retrase repede şi se rezemă de pian.

  — Va să zică, începu el după o pauză, aşa-i povestea aici pe la voi. Artist sau muritor de rând, voi o ţineţi una şi bună: să vă ghicesc ţiganca. Şi de ce mă rog? Cine a dat ordin?

  — Asta-i jocul nostru, aici, la ţigănci, spuse grecoaica, încearcă să ghiceşti. N-are să-ţi pară rău.

  — Dar mie nu mi-e capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vieţii mele. Căci, vedeţi, acum înţeleg foarte bine: dacă în seara aceea, la Charlottenburg, n-aş fi intrat cu Elsa într-o berărie. Sau, chiar dacă aş fi intrat, dar dacă aş fi avut bani cu mine, şi aş fi putut plăti eu consumaţia, viaţa mea ar fi fost alta. Dar s-a întâmplat că n-aveam bani, şi a plătit Elsa. Şi a doua zi am umblat peste tot, să caut câteva mărci să-mi plătesc datoria. Dar n-am găsit. Toţi prietenii, toate cunoştinţele erau plecate în vacanţă. Era vară, era teribil de cald.

  — Iar îi e frică, şopti fata cu părul roşu plecâdu-şi privirile în covor.

  — Ascultaţi, că nu v-am spus tot, strigă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am găsit bani, şi mă duceam în fiecare seară s-o văd pe Elsa, la gazda ei: să mă scuz că nu găsisem bani. Şi pe urmă mergeam amândoi la berărie. Dacă măcar m-aş fi ţinut tare şi n-aş fi primit să merg cu ea la berărie! Dar, ce vreţi? Mi-era foame. Eram tânăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi şi mi-era foame. Vă spun drept, erau zile când mă culcam nemâncat. Viaţă de artist.

  — Şi acum ce-i de făcut? îl întrebară fetele. Căci trece timpul, trece timpul.

  — Acum? exclamă Gavrilescu ridicând din nou braţele. Acum e bine şi cald, şi-mi place la voi, că sunteţi tinere şi frumoase, şi staţi aici, în faţa mea, gata să mă serviţi cu dulceaţă şi cafea. Dar nu mai rni-e sete. Acum mă simt bine, mă simt perfect. Şi-mi spun: Gavrilescule, fetele astea aşteaptă ceva de la tine. Fă-le plăcerea. Dacă vor să le ghiceşti, ghiceşte-le. Dar, atenţie! Atenţie, Gavrilescule, că dacă iar greşeşti, te prind în hora lor şi nu te mai deştepţi până la ziuă.

  Ocoli zâmbind pianul în aşa fel încât să-l aibă pavăză între el şi fete.

  — Va să zică, voi vreţi să vă spun care-i ţiganca. Ei bine, am să vă spun. Fetele se aliniară emoţionate, fără să scoată un cuvânt, privindu-l în ochi.

  — Am să vă spun, reluă el după o pauză.

  Apoi întinse brusc, nielodnamatic braţul către fata acoperită cu voalul verde-pal şi aşteptă. Fetele împietriră, ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă.

  — Ce are? întrebă târziu cea cu părul roşu. De ce nu poate să ghicească?

  — I s-a întâmplat ceva, spuse grecoaica. Şi-a adus aminte de ceva, şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.

  Fata pe care el o socotise ţigancă înainta câţiva paşi, luă tava cu cafele şi, trecând prin faţa pianului, şopti, zâmbind întristată:

  — Eu sunt evreica.

  Apoi dispăru tăcută după paravan.

  — Ah! exclamă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit să înţeleg. Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Şi avea un voal prin care se întrezărea tot, dar exista totuşi un voal. Era ca în Vechiul Testament.

  Brusc, fata cu părul roşu izbucni în râs.

  — Nu ne-a ghicit boierul! strigă. N-a ghicit care-i ţiganca îşi trecu mâna prin păr şi, scuturându-şi de câteva ori, pletele îi căzură irosii, aprinse pe umeri. Începu să dănţuiască învârtindu-se încet, în cerc, bătând din palme şi cântând.

  — Spune, grecoaico, cum ar fi fost? strigă ea scuturându-şi pletele.

  — Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos.

  — Ar fi fost foarte frumos, repetă Gavrilescu cu un zâmbet trist.

  — Spune-i, grecoaico! strigă ţiganca oprindu-se în faţa lor, dar continuând să bată ritmic din palme şi lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.

  Grecoaica se furişă aproape de el şi începu să-i spună. Vorbea repede, în şoaptă, clătinând uneori din cap sau trecându-şi degetele peste gură, dar Gavrilescu nu izbutea s-o înţeleagă. O asculta zâmbind, cu privirile pierdute, şoptind la răstimpuri:

  — Ar fi fost frumos!

  Auzea tot mai puternic piciorul ţigăncii lovind în covor cu un sunet surd, sub-pământean, până ce ritmul acela necunoscut şi sălbatic i se păru peste putinţă de suportat, şi atunci, cu un efort, se repezi la pian şi începu să cânte.

  — Acum spune-i şi tu, ţiganco! strigă grecoaica.

  O auzi cum se apropie, ca şi cum ar fi dănţuit pe o tobă uriaşă de bronz, şi câteva clipe în urmă îi simţi în