şi curios pictate, sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, alcovuri1 de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înţeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate care-şi împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. În clipa când îşi dădu seama de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învârtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mâna la frunte.

  — Ce Dumnezeu mi-aţi făcut? repetă el.

  — Nu m-ai ghicit, şopti fata cu un zâmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sunt ţiganca. Eu sunt grecoaica.

  — Grecia! exclamă Gavrilescu, ridicându-se brusc în picioare. Grecia eternă!

  Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. Îşi auzea bătăile inimii accelerându-i-se, o nemaiântâlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.

  — Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.

  — Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubeşti.

  — Aveam 20 de ani şi ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amândoi frumoşi, adăugă.

  În acea clipă îşi dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi asemenea şalvarilor şi o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.

  — Visasem să mergem în Grecia, reluă el târziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai mult decât un vis, era ceva care începuse sa fie real, căci hotărâsem sa plecăm în Grecia foarte curând după nuntă. Şi atunci s-a întâmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s întâmplat? se întrebă după o pauză ducându-şi mâinile la tâmple. Era tot aşa, o zi caldă ca asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului. Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptând tramvaiul. Ah! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit.

  Fata se înălţă sprintenă de pe covor şi, apucându-l de mână, îi şopti:

  — Haide cu mine!

  Îl trase repede după ea printre paravane şi oglinzi, şi după câtva timp grăbi într-atât pasul încât Gavrilescu simţi curând că aleargă, şi vru să se oprească o clipă, să-şi tragă răsuflarea, dar fata nu-l lăsă.

  — E târziu, şopti ea din fugă, şi iarăşi i se păru că vocea e ca un şuierat care îl ajunge de foarte departe.

  Dar de data asta nu ameţi, deşi trebui sa ocolească, în fugă, nenumărate divane şi perne moi şi cufere, şi lăddţe acoperite cu covoare, şi oglinzi mari şi mărunte, tăiate uneori în forme ciudate, care apăreau din senin în faţa lor, parcă atunci ar fi fost aşezate pe covor. Pe neaşteptate, ieşind dintr-un fel de coridor alcătuit din două rânduri de paravane, pătrunseră într-o încăpere largă şi însorită. Acolo, rezemate de pian, îl aşteptau celelalte două fete.

  — Ce-aţi întârziat atât? îi întrebă cea cu părul roşu. S-a răcit cafeaua.

  Gavrilescu îşi trase răsuflarea şi, făcând un pas spre ea, ridică amândouă braţele în sus, ca şi cum ar fi vrut să se apere:

  — Ah, nu, spuse, eu nu mai beau. Am băut destulă cafea. Eu, domnişoarelor, deşi fire de artist, duc o viaţă regulată. Nu-imi place sămi pierd timpul prin cafenele.

  Dar, ca şi cum nu lar fi auzit, fata se întoarse spre grecoaică:

  — De ce-aţi întârziat atât? întrebă ea din nou.

  — Şi-a adus aminte de Hildegard.

  — Nu trebuia să-l laşi, vorbi a treia fată.

  — Pardon, daţi-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian. Aceasta e o chestiune strict personală. Nu mă poate nimeni împiedica. A fost tragedia vieţii mele.

  — Acum iar o să ftntrzie, spuse fata cu părul roşu. S-a încurcat din nou.

  — Daţi-mi voie, izbucni Gavrilescu. Nu m-am încurcat de loc. A fost tragedia vieţii mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici. Ascultaţi! exclamă apropiindu-se de pian. O să vă cânt ceva şi o să înţelegeţi.

  — Nu trebuia să-l laşi, auzi el pe cele două fete şoptind. Acum n-o să ne mai ghicească niciodată.

  Gavrilescu rămase câteva clipe concentrat, apoi îşi plecă umerii deasupra clapelor şi-şi pregăti mâinile ca şi cum ar fi fost gata să atace cu brio.

  — Mi-am adus aminte! exclamă el deodată. Ştiu ce s-a întâmplat!

  Se ridică nervos de pe scaun şi începu să se plimbe, cu privirile plecate în covor.

  — Acum ştiu, repetă el de mai multe ori, în şoaptă. Era tot aşa ca acum, într-o vară. Hildegard plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam în Charlottenburg, şi ieşisem să mă plimb pe sub arbori. Erau arbori înalţi, bătrâni, cu umbră deasă. Şi era pustiu. Era prea cald. Nu îndrăznea nimeni să iasă din casă. Şi acolo, sub arbori, am zărit o fată tânără, care plângea în hohote, plângea cu obrazul ascuns în mâini. Şi m-a mirat mult, căci îşi scosese pantofii şi-şi rezema picioarele pe o mică valiză, aşezată înaintea ei, pe pietriş. Gavrilescule, mi-am spus, iată o fiinţă nefericită. De unde să bănuiesc eu.

  Se opri din mers şi se întoarse brusc către fete:

  — Domnişoarelor! exclamă patetic, eram tânăr, eram frumos şi aveam un suflet de artist. O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat s-o consolez. Aşa a început tragedia vieţii mele.

  — Şi acum ce-i de făcut? întrebă fata cu părul roşu, adresându-se celorlalte.

  — Să mai aşteptăm, să vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.