— Dacă îmi daţi voie să pun şi eu o întrebare, vorbi el târziu: aş fi curios să ştiu ce v-a apucat.

  — Râdeam că ne-ai spus Domnişoare, vorbi una din ele. Şi aici suntem la ţigănci.

  — Nu e adevărat! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească. Râdeam că te-ai încurcat şi-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar.

  — N-o asculta! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ţi spun eu care e adevărul: râdem că ţi-a fost frică.

  — I-a fost frică! I-a fost frică! repetă a treia.

  Gavrilescu făcu un pas înainte şi înălţă solemn braţul.

  — Domnişoarelor! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu tine aveţi de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!

  Una din fete îi apropie un fotoliu şi Gavrilescu se aşeză suspinând adânc.

  — Ah! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-aţi adus aminte de tragedia vieţii mele? Pentru că, aţi înţeles, Hildegard n-a devenit niciodată soţia mea. S-a întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil.

  Fata îi întinse ceaşca cu cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gânditor.

  — S-a întâmplat ceva teribil, reluă el târziu. Dar ce? Ce s-a putut întâmpla? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am mai gândit la Hildegard de foarte mulţi ani. Mă învăţasem cu ideea. Îmi spuneam: Gaivrilescu, ce-a fost, a fost! Aşa sunt artiştii, fără noroc. Şi deodată, adineaori, intrând aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut şi eu o pasiune nobilă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!

  Fetele se priviră între ele şi începură să bată din palme.

  — Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.

  — Da, încuviinţară celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost frică.

  Gavrilescu ridică ochii şi le privi lung, melancolic.

  — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

  — Ţi-e frică, rosti provocator una din fete, făcând un pas spre el. Ţi-a fost frică de cum ai intrat.

  — De aceea ţi-a fost atât de sete, vorbi a doua.

  — Şi de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ţi-e frică să ne ghiceşti.

  — Tot nu înţeleg, încercă Gavrilescu să se apere.

  — Trebuia să ne ghiceşti de la început, continuă a treia fata. Să ghiceşti care-i ţiganca, care-i grecoaica, care-i evreica.

  — Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintâi. Ghiceşte. Care-i ţiganca?

  — Care-i ţiganca? Care-i ţiganca? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.

  Zâmbi şi le măsură din nou cu privirile.

  — Asta-mi place, începu el, simţindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă aţi aflat că sunt artist, voi credeţi că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o ţigancă.

  — Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete.

  Ghiceşte-ne!

  — Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpăţânare, voi credeţi că n-am nici atâta imaginaţie încât să ghicesc cum arată o ţigancă, mai ales când e tânără, frumoasă şi goală.

  Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a întregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica: avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului.

  — Ghiceşte-ne! Care-i ţiganca? Care-i ţiganca? strigară toate trei.

  Gavrilescu se ridică din fotoliu şi, întinzând braţul spre fata goală şi tuciurie din faţa lui, rosti solemn:

  — Pentru că sunt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, şi răspund: Tu eşti ţiganca!

  În clipa următoare, se simţi prins de mâini, şi fetele începură să-l învârtească în cerc, strigând şi şuierând, şi parcă vocile veneau de foarte departe.

  — N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis.

  Încercă să se oprească, să se smulgă din mâinile acelea care-l învârteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor, printre fotolii şi paravane, către fumul încăperii, dar după câtva timp renunţă să se mai împotrivească şi nu-şi mai dădu seama de nimic.

  Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheşă şi goală îngenuncheată pe covor, în faţa divanului, şi se ridică în capul oaselor.

  — Am dormit mult? o întrebă.

  — Nici n-ai apucat să dormi, îl linişti fata. Doar ce-ai aţipit.

  — Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut? întrebă el ducându-şi mâna la frunte. Mă simt cam ameţit.

  Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-şi putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascuţite, până la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite cu perdele, deschizându-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor