Sunt artist, spuse Gavrilescu scoţând rând pe rând mai multe batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor şi trecându-le metodic, una câte una, în celălalt buzunar. Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet. Vă cer iertare, adăugă stânjenit, aşezându-şi pălăria pe măsuţă şi începând să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul când trebuie.

  — Nu e grabă, spuse bătrâna. Avem timp. Nu e nici trei.

  — Vă cer iertare dacă vă contrazic, o întrerupse Gavrilescu, dar cred că vă înşelaţi. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecţia cu Otilia.

  — Atunci să ştii că iar a stat ceasul, şopti bătrâna căzând din nou pe gânduri.

  — Ah! în sfârşit, exclamă Gavrilescu arătându-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie. Numără bancnotele şi i le întinse.

  — Să-l duci la bordei, spuse bătrâna ridicând privirile.

  Gavrilescu se simţi apucat de mână şi, întorcând speriat capul, regăsi lângă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtând sub braţ pălăria încărcată de obiecte.

  — Să le ţii bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o ţigancă, o grecoaică, o evreică.

  Se opri şi, privindu-l o clipă, adânc, în ochi, izbucni într-un râs scurt, tăcut. Gavrilescu tocmai începuse să-şi transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.

  Ah! făcu el. Eu sunt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi rămas aici, în boschetele atstea, şi arătă cu pălăria spre copaci, îmi place natura. Şi pe o arşiţă ca asta, să poţi respira aer curat, în răcoarea asta, ca la munte. Dar unde mergem? întrebă, văzând că fata se apropie de un gard de lemn şi deschide portiţa.

  — La bordei. Aşa a spus baba.

  Îl apucă din nou de braţ şi-l trase după ea. Intrară într-o grădină neângrijită, cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceş. Căldura începea să se simtă din nou şi Gavrilescu şovăi, dezamăgit.

  — Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură.

  — Aşteaptă până oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătându-i cu braţul o căsuţă veche, părând pe jumătate părăginită, care se desluşea în fundul grădinii.

  Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi o urmă posomorit. Dar când ajunse în tindă, simţi că inima începe să-i bată din ce în ce mai puternic, şi se opri.

  — Sunt emoţionat, spuse, nu îmi dau seama de ce.

  — Să nu bei prea multă cafea, şopti fata deschizând uşa şi împingându-l înăuntru.

  Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trăise şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. Începu să înainteze, călcând pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, până ce îi fu frică să mai înainteze, şi se opri. In acea clipă se isimţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.

  — Hildegard! exclamă el adresândui-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele!

  Dar, întoreând capul, îşi dădu seama că fata plecase. Sifmţi atunci în nări un parfum sfios şi exotic, şi o dată auzi bătând din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăisând să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mişcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la câţiva metri în faţa lui, bătând uşor din palme şi râzând.

  — Aşa ne-ai ales, spuse una din ele. O ţigancă, o grecoaică, o evreică.

  — Dar să vedem dacă ai să ne ghiceşti, spuse a doua.

  — Să vedem dacă ai să ştii care-i ţiganca, adăugă a treia.

  Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria de paie, şi le privea fix, împietrit, ca şi cum nu le-ar fi văzut, ca şi cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.

  — Mi-e sete! şopti el deodată, şi-şi duse mâna la gât.

  — Ţi-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

  Dispăru după un paravan şi se întoarse cu o tavă rotunda de lemn, pe care se afla o ceaşcă cu cafea şi un ibric. Gavrilescu apucă ceaşca şi o dădu peste cap, apoi i-o întinse zâmibind.

  — Mi-e teribil de sete, şopti.

  — Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplându-i ceaşca. S-o bei încet.

  Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot îşi fripse buzele, şi atunci aşeză descurajat ceaşca pe tavă.

  — Mi-e sete! repetă el. Daică aş putea să beau puţină apă.

  Celelalte două fete dispărură după paravan şi se întoarseră repede cu două tăvi pline.

  — Ţi-a trimis baba dulceaţă, spuse una din ele.

  — Dulceaţă de trandafiri îşi şerbet, adăugă cealaltă.

  Dar Gavrilescu zări cana plină cu iapă, şi deşi văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu amândouă mâinile, cana şi o duse la gură. Bău îndelung, gâlgâind, dându-şi capul pe spate. Apoi oftă, aşeză cana pe tavă şi scoase din buzunar una din batiste.

  — Domnişoarelor! exclamă el îneepând să se şteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, Colonelul Lawrence.

  Fetele se priviră între ele cu înţeles, apoi izbucniră toate în râs, de astă dată din toată inima şi din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi faţa i se lumină de un mare zâmbet, şi în cele din