frunte. Simţeam că-mi lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seama ce. Servieta! Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorbă cu madame Voitinovici, mătuşa Otiliei, şi-am uitat servieta. Ce ghinion! adăugă scoţându-şi batista de sub guler şi băgând-o în buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul până în strada Preoteselor.

  Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva. Apoi se ridică brusc:

  — Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse, scoţându-şi pălăria şi înclinându-se uşor de mijloc.

  Apoi ieşi repede pe platformă, chiar în clipa când se oprea tramvaiul. Coborând, Gavrilescu regăsi arşiţa şi mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aştepte tramvaiul spre direcţia opusă. Gavrilescule, şopti, atenţie! că parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria. Repet: atenţie! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vârstei. Dar se simţea obosit, istovit şi se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Îşi scoase batista şi începu să se şteargă pe faţă. Asta îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o baracă, fără un ban în buzunar. Nu era aşa de cald, dar era tot vară. Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, îşi spuse, mâine, poimâine, plecă îşi Otilia. Şi atunci îşi aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar. Când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor, îşi spuse. Se ridică şi făcu câţiva paşi în stradă, să vadă dacă se zăreşte tramvaiul. Umblând, parcă arşiţa îşi pierdea din văpaie. Se întoarse şi, lipindu-se de zidul unei case, îşi scoase pălăria şi începu să-şi facă vânt.

  La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. Întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărât cu paşi mari, ţinându-se pe lângă ziduri. Când ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adânc, dându-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă grădina. Pietrişul fusese udat de curând, şi se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el, şi întoarse capul. Prea târziu! exclamă, zâmbind. Zuspat! adăugă şi, înălţând braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.

  Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, când îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Întoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cât putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Când zări de departe umbra deasă a nucilor, simţi cum începe să i se bată inima, şi grăbi uşor pasul. Aproape ajunsese când auzi tramvaiul gamând metalic în urma lui. Se opri, şi-l salută lung cu pălăria. Prea târziu! exclamă. Prea târziu!

  La umbra nucilor îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă derutat, zâmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Începu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atâţia ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească îndeaproape. Înainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pândindul, îi ieşi în faţă o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă de cercei mari de aur.

  Apucându-l de braţ, îl întrebă în şoaptă:

  — Poftiţi la ţigănci?

  Îi zâmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văzându-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte. Gavrilescu o urmă fascinat, dar după câţiva paşi se opri, parcă ar fi vrut să spună ceva.

  — Nu vreţi la ţigănci? îl întrebă din nou fata, coborând şi mai mult glasul.

  Îl privi scurt, adânc, în ochi, apoi îi luă mâna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz. Deschise uşa şi-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropindu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atât de insuportabil încât îşi duse mima la frunte. Când zgomotul se pierdu, descoperi lângă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrână care-l privea curios, aşteptând să se trezească.

  — Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică.

  — Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicând braţul. Nu nemţoaică.

  — Atunci, o ţigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrâna. Trei sute de lei, adăugă.

  Gavrilescu zâmbi cu gravitate.

  — Trei lecţii de pian! exclamă el începând să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus şi întors.

  Bătrâna sorbi cafeaua şi rămase pe gânduri.

  — Eşti muzicant? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ţi placă.

  —