de cuprindere a acestui eseu „critica“ operei de istoric al religiilor a lui Eliade. Am studiat şi analizat sistemul conceptual al hermeneuticii eliadiene, fără să mă aventurez în „dosarul“ de istoric al religiilor, în stabilirea exhaustivă a influenţelor suferite de Eliade sau în studiul înfluenţării de către acesta al operei altor autori. Această analiză comparativă extinsă nu poate reveni decât unui istoric al religiilor, care să studieze toate acestea din interiorul disciplinei. Am făcut touşi loc unui capitol extins privitor la „sfârşitul epocii Eliade“, tocmai pentru că sunt analizate aici criticile care privesc cu deosebire „sistemul“ hermeneutic eliadian, relevanţa sa epistemologică pentru interpretarea fenomenului religios. Toate acestea au o importanţă deosebită pentru interpretarea teoriei fenomenului religios la Eliade.

Am considerat deci că pot supune textul integral al operei eliadiene unei hermeneutici care să releve axele sale constitutive şi devenirea sa în raport cu epocile de viaţă şi creaţie. Bineînţeles, am analizat textele diverselor domenii de creaţie în specificitatea lor intrinsecă. În schimb, am făcut peste tot efortul unui comparatism intern care să poată releva asemănările şi să poată identifica elementele constitutive fundamentale ţinând de matricea gândirii eliadiene.

Trebuie oare să ne despărţim de Eliade? Trebuie oare să-i ardem efigia, aşa cum ni se propune încă? Nu cred. Dimpotrivă, cred că trebuie să continuăm să medităm la lecţia eliadiană a unui umanism al bunei deshideri către spirit, către transcendenţă. Eliade nu poate fi redus la câteva erori, la câteva tăceri mai mult sau mai puţin vinovate. Chiar dacă mâine lumea va deveni complet robotizată, complet inaderentă la spirit şi la transcendenţă, la mister şi la taină, oferind milioane de certitudini, misterul propriei noastre prezenţe măcar va fi destul să ne facă să dorim evadarea din certitudine spre incertitudinea interogaţiei. Eliade a pus câteva întrebări esenţiale în secolul XX, care au devenit şi întrebările noastre între timp. Astăzi poate că unele dintre întrebări şi unele dintre răspunsuri cad, dar ceea ce încă stă este voinţa fermă de a interoga spiritul uman despre propria sa existenţă, despre propria sa desfăşurare, de a arăta chipurile acestui spirit revelate în întâlnirea cu sacrul. Poate că, dacă nu vom renunţa cu totul la memorie şi la cultură, Eliade ne va putea însoţi încă în drumul nostru spre noi moduri de a interoga propria noastră fiinţare.

Nu în ultimul rând, ar trebui spus ceea ce nu este această carte. Nu este o biografie intelectuală a lui Eliade, deşi, în mod evident, urmează cronologic epocile intelectuale de creaţie ale lui Eliade. Deşi acord importanţa necesară şi comentez articolele perioadei legionare, de exemplu, nu mi-am propus şi urmărirea biografiei eliadiene a perioadei respective. Am fost peste tot ghidat de studiul operei, interesându-mă de biografic numai acolo unde acest lucru avea o relevanţă deosebită. De asemenea, nu am analizat operele de strictă specialitate ale istoricului religiilor sau indianistului Eliade, acest lucru fiind dincolo de competenţele mele. Am făcut totuşi unele consideraţii, în text sau în note, relativ la unele aspecte care ţineau de istoria ideilor, sau de genealogia internă a conceptelor hermeneuticii eliadiene.

Fanta prin care mi-am propus să studiez opera sa luminează cu precădere câteva teritorii, prozatorul, eseistul, publicistul şi gânditorul Eliade. Am încercat să schiţez astfel un portret cât mai complet şi, pe cât posibil, cât mai aproape de adevărul operei sale polimorfe. Sper ca în acest portret cititorii să poată recunoaşte câte ceva din propriul lor Eliade.

Mihai Gheorghiu

Capitolul I. „Pariul“ eliadian. Schiţă pentru o mathesis universalis în lumea spiritului

Cogito-ul eliadian

Mi-am spus: dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e sfârşit, totul e absurd!...

(Mircea Eliade, Jurnal, 1958)

Eliade este un autor cu o operă uriaşă, dar politropia sa fecundă şi generoasă are ca nucleu o matrice extrem de riguroasă a gândirii. Ipoteza mea este că Eliade îşi dezvoltă opera dintr-un nucleu originar, care este o structură noetică care vizează obiective foarte clare. Acest cogito dezvoltă o axiomatică care face ca întreaga sa creaţie să fie unitară din punct de vedere morfologic şi substanţial, tocmai pentru că asupra ei prezidează genetic axiomatica riguroasă a spiritului eliadian. Opera eliadiană se construieşte astfel ca întreg, ca sistem al unei gândiri şi a unei existenţe care se centrează pe sine în această gândire.

Opera se dezvoltă astfel organic şi coerent pe toate planurile morfologice care sunt atinse de conştiinţa auctorială. Cogito-ul eliadian devine astfel atât origine, cât şi logică pragmatică a creaţiei care generează şi formează totodată demersul epistemic concret. Istoricul, fenomenologul, hermeneutul, prozatorul, jurnalistul, diaristul sunt toţi supuşi acestei logici şi acestei pragmatici operaţionale şi genetice totodată. Autorul se dezvoltă, apare în urma acestei cuceriri interioare a conştiinţei epistemice şi auctoriale, el este produsul acestei cuceriri interioare care survine în urma unui proces, dar şi în urma unei simple voinţe care se împlineşte în pragmatica auctorială a demersului de a scrie, deci de a comunica şi se comunica. Autorul Eliade, care apare cu destulă repeziciune, este de fapt această instanţă care cucereşte şi se lasă cucerită de acest cogito al sinelui şi totodată al operei, pentru că în cazul autorului sinele este dublu, sine al persoanei şi sine al operei, analogon şi epitomă ale persoanei. Ceea ce pune la dispoziţie opera prin dezvoltarea sa este tocmai prezenţa prin semne a acestui cogito, care se autoformează neîncetat pe sine şi odată cu el, opera însăşi. Eliade este sistemul Eliade, iar sistemul Eliade se construieşte odată cu Eliade însuşi.

Ce este acest cogito suveran al autorului Eliade? Cogito-ul este origine şi proces totodată, prin care autorul