şi opera se formează ca realitate şi producere a raportului cu lumea al cărei sesns trebuie descifrat. Autorul „citeşte“ lumea prin gândirea sa, gândire care se transformă în operă prin voinţă auctorială. Cogito-ul construieşte în şi prin gândire persona autorului, care este acela care va „citi“ lumea prin chiar desfăşurarea operei sale. Autorul va cunoaşte lumea prin operă, iar noi cunoaştem opera ca dimensiune a autorului, a persoanei sale şi, mai departe, vom înţelege lumea prin operă, dacă vom adera la axiomatica care preformează această operă şi la opera însăşi ca exerciţiu de descifrare a lumii. Eliade se construieşte pe sine ca autor şi ca gânditor în exerciţiul pragmatic al operei înseşi. Nu îl putem „descifra“ pe Eliade, decât prin opera sa. Care este deci evidenţa inconturnabilă a cogito-ului eliadian?1 Cogito ergo Deus est. Lumea este o cucerire a conştiinţei, numai pentru că această lume preexistă, este dată conştiinţei prin creaţie, prin această prezenţă a sacrului care face ca lumea să existe şi să semnifice. „Oamenii vor, cu orice preţ, să iasă din zonele neutre, nesemnificative. Dacă aş avea curajul să-mi duc gândul până la capăt, aş spune că oamenii – şi astăzi ca şi întotdeauna – doresc ieşirea din „profan“, din zonele neutre şi atingera „sacrului“, adică realităţii ultime. Nu e vorba numai de străvechea dorinţă a omului pentru un „sacru“ de natură socială. O asemenea simplistă explicaţie sociologică nu mă mulţumeşte. Mi se pare că în tendinţa generală a omului către concret, către sacru – într-un cuvânt, în instinctul lui ontologic – se trădează chiar sensul existenţei: care este unificarea (totalizarea) Cosmosului despicat în două (micro-macro-cosmos) prin Creaţie. Sacru, real – nu poate fi decât Unul, Totalul. Cercetările mele din acest an m-au pus pe urmele unei noi metode de a explica riturile, simbolurile şi ideile tuturor culturilor arhaice. Dar asupra acestor „cercetări secrete“ – cum spunea Eugenio d’Ors despre angeologia sa – „deocamdată tăcere“!“2 Iată-l pe Eliade, în 1937, la treizeci de ani, anunţându-şi metoda, acea clavis universalis căutată încă din adolescenţă, dar este de fapt încheierea procesului de formare a cogito-ului. La treizeci de ani Eliade este în sfârşit sigur că a găsit ceea ce căuta, capacitatea de a citi lumea printr-o grilă universală, o mathesis universalis prin care să interpreteze devenirea lumii şi omului. Evidenţei originare i se adaugă o mathesis, o ştiinţă a semnelor şi simbolurilor, un mod de desfăşura ceea ce stă înfăşurat în conceptul inţial, în viziunea iniţială, care era o afirmaţie puternică, o evidenţă originară, dar atât. Întreg efortul conştiinţei eliadiene este de a da substanţă şi formă acestei evidenţe originare, de aici efortul imens de a deveni erudit, pentru că totul trebuie demonstrat, cu certitudinea adevărului ştiinţific. Adevărul pe care îl posedă conştiinţa trebuie integrat cunoaşterii generale, comunicat şi explicat în termenii culturii, vehiculat în termenii paradigmei moderne a culturii ştiinţifice.

Aceasta va fi aventura conştiinţei eliadiene, transformarea unei evidenţe originare în evidenţă comunicată şi demonstrată celorlalţi, livrată celorlalţi, un adevăr care devine al celorlalţi prin puterea spiritului propriu, este împărtăşit, deci recunoscut, şi odată cu el şi autorul demonstaţiei imposibil de respins. Eliade tânăr va fi mereu cucerit de mitul eroului intelectual care aduce comunităţii vestea cea bună a descifrării misterului universal.

În Încercarea labirintului Eliade povesteşte una din cele mai vechi amintiri ale sale, este vorba despre camera interzisă a copilăriei sale, pe care o descoperă din întâmplare şi care îi prilejuieşte o experienţă uluitoare, o trecere dincolo, într-un alt spaţiu, cu o altă lumină, un spaţiu care se opune spaţiului profan: „Ceea ce m-a impresionat, era atmosfera, o atmosferă paradiziacă, acel verde, acel verde auriu. Şi apoi liniştea, liniştea absolută. Iar eu păetrund în acea zonă, în acell spaţiu sacru. Spun «sacru» fiindcă spaţiul acela avea o calitate cu totul deosebită; nu avea nimic profan, nimic cotidian. Nu era universul meu de toate zilele, cu tata, cu mama, fratele, curtea, casa…Nu, era cu totul altceva. Era ceva paradiziac.“3 Această experienţă descrie una dintre primele experienţe ale sinelui, experienţă care se centrează în jurul descoperirii lui dincolo, a trecerii unei limite care, odată lăsată în urmă, conduce la o iniţiere într-o taină. Căutarea iniţierii, a descoperirii tainelor, a traversării limitei va fi permanent tensiunea esenţială a spiritului eliadian. Şi aici, în relatarea acestei experienţe, domină conştiinţa unei elecţiuni primordiale, date de căutarea depăşirii limitelor cunoscutului, de orientarea după centralitatea spaţiului şi după experienţa sacrului, care este aici exprimată în special de percepţia unei lumini extraordinare: „Era experienţa unei anumite lumini.“4 Mai târziu va mărturisi că era obsedat din adolescenţă de experienţa totalităţii, de experienţa abolirii contrariilor, de sacrul trăit prin puterea sinelui de a experimenta eliberarea de contingenţă: „Nici după ce m-am îmbrăcat în dothi, sau m-am retras în acel kutiar din Himalaia, nu mi-am părăsit tradiţia occcidentală. Vedeţi deci, visul meu de a totaliza contrariile era prezent şi în timpul uceniciei mele.“5 Experienţa fundamentală a sinelui este pentru Eliade iniţierea: „Iar eu cred că labirintul este imaginea prin excelenţă a iniţierii…“ Iniţierea este drumul conştiinţei spre sine însăşi, spre adevărul pe care îl poate regăsi. Viaţa este o continuă iniţiere, o continuă orientare spre centru. Disciplinele ascetice şi mistice pe care le va studia, pe unele va încerca să le şi experimenteze, sunt toate măsura căutării de sine şi a căutării experienţei adevărului. Adevărul este posibil să fie experimentat pentru că este nu o teorie sau o propoziţie, ci o realitate care se impune spiritului uman, dacă acesta face minimul efort de smulgere din contingenţă. Experienţa adevărului este întotdeauna o experienţă în sfera sacrului, o experienţă care iniţiază în libertate. Eliberarea este experienţa fundamentală pentru om, iar libertatea nu poate fi obţinută în