contingent. Adevărul, înseamnă pentru Eliade, eliberarea, obţinerea libertăţii, ieşirea din timp: „Cred că interesul meu pentru filozofia şi asceza hindusă se explică astfel: India a fost obsedată de libertate, de autonomia absolută. Nu de o manieră naivă, veleitară, ci ţinând seama de de condiţionările fără număr ale omului, srtudiindu-le cu obiectivitate, experimental (Yoga) şi silindu-se să găsească instrumentul care permite abolirea sau transcenderea lor. Mai bine chiar decât creştinismul, spiritualitatea hindusă are meritul de a fi introdus Libertatea în Cosmos. Felul de a fi al unui jivan-mukta nu este dat în Cosmos; din contra, într-un Univers dominat de legi, libertatea absolută este de neconceput. India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune Universului: aceea de a exista liber.“6 Această libertate este esenţa fiinţării umane, adevărul ei inaparent, ascuns, ocultat de contingenţă, în primul rând de istorie, de timp. Pentru Eliade a gândi subiectul uman, a se gândi pe sine în ultimă instanţă, înseamnă a gândi libertatea fiinţei umane, eliberarea ei de istorie. Sinele, pentru Eliade, se poate concepe pe sine însuşi liber numai în experienţa sacrului. Sistemul hermeneutic eliadian va căuta să „verifice“ acest postulat la nivelul întregii fenomenologii religioase universale.

Categoria sacrului este înainte de toate evidenţa conştiinţei eliadiene, dar înainte de a fi o categorie, este o prezenţă, o evidenţă, abia după aceea este ceva de ordinul intelectului care face cuvenitele operaţii ale inteligenţei pentru a-şi diseca obiectul analizei. Dar este ştiinţa religiilor singura mathesis care poate vehicula aceste mistere descifrate? Convingerea lui Eliade a rămas mult timp aceasta, deşi sunt semne că gândea şi în alţi termeni despre ce şi cum ar putea fi o mathesis universalis. „Mariaux îmi spune că Ortega y Gasset, vorbindu-i de mine, i-a mărturisit că numai un român ar putea fi filozof mistic şi om de ştiinţă în acelaşi timp, căci noi suntem aproape de Orfeu, dar putem fi şi cu privirile spre Occident. Formula era: Eliade e un om de ştiinţă orfeizant. Eu i-am răspuns că mă consider un cal troian în tabăra ştiinţifică şi că misiunea mea este de a pune o dată capăt „războiului Troiei“ care durează de mult între ştiinţă şi filozofie. Vreau să validez ştiinţificeşte sensul metafizic al vieţii arhaice: adică să conving pe sociologi, comparatişti, etnografi şi folclorişti că studiile lor nu-şi găsesc sens decât valorificând aşa cum se cuvine, înţelegându-l aşa cum este, omul culturilor tradiţionale. Cred că numai în asemenea chip ştiinţele etnoistorice pot ieşi din penibilul impas în care se află“.7 La distanţă de şapte ani de afirmaţia precedentă Eliade îşi pune problema statutului propriei discipline şi a sensului metafizic al demersului său. Avem aici aceeaşi înţelegere în fond a necesităţii translaţiei semnificaţiei originare într-un vehicul general pentru obţinerea traducerii ideale. Filozofia este aici asimilată metafizicii care se opune pozitivismului ştiinţei, Eliade însuşi pariind pe metafizică. Ştiinţa este numai forma care trebuie să lase să transpară semnificaţia adevărată şi originară a sacrului pe care singur omul arhaic l-a putut experimenta ca adevăr şi nu ca iluzie. Care este „penibilul impas“ al disciplinelor etnoistorice? Tocmai această incapacitate de accede la adevărata semnificaţie metafizică a ontologiei arhaice, pierderea în pură etnografie, în demers pozitivist sau comparatist, care ratează înţelegerea esenţială a fiinţării omului arhaic, care era o fiinţă metafizică, şi nu un primitiv lipsit de mijloacele tehnice adecvate pentru a deveni modern şi fericit. Există aici exprimat clar pariul metafizic al operei eliadiene, sensul spiritual al demersului său, şi nu doar rigoarea unei erudiţii care caută numai veracitatea unor premise şi coerenţa unei demonstraţii. În termenii lui Max Weber, demersul lui Eliade nu este wertfrei, nu este neutru şi obiectiv faţă de demersul epistemologic, este interesat de o valoare care transcende câmpul ştiinţific. Care este valoarea care transcende această epistemă? Chiar obiectul de demonstrat, care se demonstrează singur sau este nedemonstrabil prin definiţie, şi anume divinitatea, divinul, sacrul. Dar Eliade nu va renunţa niciodată la camuflare, niciodată nu va trece în tabăra „tradiţionaliştilor“, deşi va mărturisi public o anumită admiraţie pentru demersul lor, iar pe A. K. Coomaraswami îl va cita deseori în lucrările sale de istoria religiilor.

Deocamdată, ceea ce trebuie reţinut este acest pariu metafizic pe care Eliade îl recunoaşte ca făcând parte din armătura construcţiei sale interioare. Pariu pe care îl va asuma şi mai târziu: „Vedea foarte bine că scopul meu este numai de a face inteligibile lumii moderne – fie occidentale, sau orientale, fie în India precum şi la Tokio sau la Paris – creaţiile religioase sau filozofice puţin cunoscute sau prost comentate. Pentru mine înţelegerea valorilor religioase trdiţionale este primul pas spre trezirea spirituală. În timp ce oameni ca Watts, şi alţii ca el, credeau – şi poate au dreptate – că te poţi adresa maselor cu ceva care seamănă cu un „mesaj“, şi astfel să le trezeşti. Însă eu cred că noi – care suntem un produs al lumii moderne, suntem „condamnaţi“ să primim orice revelaţie prin cultură. Numai prin formele şi structurile culturale putem regăsi izvoarele. Suntem „condamnaţi“ să învăţăm şi să ne trezim la viaţă spirituală prin cărţi. În Europa nu mai există învăţământ oral şi nici creativitate folclorică. De aceea, carte, cred eu, are o covîrşitoare importanţă, nu numai culturală dar şi religioasă, şi spirituală“.8 În cartea de convorbiri cu Rocquet, Eliade este ca nicăieri altundeva foarte liber şi comunicativ într-un mod pe care nu-l va mai experimenta decât în filmul lui Paul Barbăneagră. Ce este acest pariu metafizic, ce înseamnă spirit pentru acest Eliade interior, secret? O va spune tot în convorbirile cu Rocquet: „Visul celor doi bătrâni…Dacă nu există Dumnezeu, totul este cenuşă. Dacă nu este absolut, care să dea semnificaţie şi valoare existenţei noastre, în acest caz existenţa nu are sens. Ştiu că sunt filozofi care gândesc altfel, dar, pentru mine, ar fi, nu