numai deznădejdea însăşi, ci şi un fel de trădare. Pentru că acest lucru nu e adevărat, şi eu ştiu că nu este adevărat. Dacă ajungem să credem aceasta, înseamnă că e vorba de o criză atât de profundă, că, dincolo de deznădejdea personală, lumea „se frânge“, cum spune Gabriel Marcel“.9 Aici este de găsit semnul cogito-ului eliadian.10 Eliade se repetă pe sine însuşi, într-o identitate a căutării şi găsirii unei soluţii metafizice la misterul existenţei. Şi nu o formulă a metafizicii, ci o soluţie existenţială şi spirituală eficace în ordinea existenţei, nu a discursului. În acest sens Eliade este coerent cu sine însuşi timp de şaizeci de ani, axiomatica cogito-ului său va fi geometric aceeaşi, deşi poate uneori uzează de geometrii noneuclidiene. Dumnezeu există şi atunci aceasta este problema cea mai importantă şi cea mai urgentă. Cum demonstrăm raţiunii calculatoare că Dumnezeu există? În primul rând prin excesul evidenţei ştiinţifice, de aici pariul erudiţiei, şi transformarea omului arhaic în dovada existenţei spirituale umane. Miturile, riturile, hierofaniile, iniţierile sunt toate forme ale evidenţei, caracterul lor real şi semnificativ este în afara oricărei îndoieli. Interpretate corect construiesc argumentul apodictic al spiritualităţii fiinţei umane, adică al participării la transcendenţă. Împotriva lui Marx, Freud şi a modernităţii, Eliade vrea sa creeze o teodicee.11

De ce, în ultimă instanţă, o teodicee? Care să fie temeiul acestei încercări? Căutarea adevărului. Acelaşi temei cu al savantului din paradigma epistemologică a ştiinţei, numai că adevărul este aici spiritul, adevărul ultim, pe care după explozia luminismului ştiinţa a încetat să-l mai caute. De unde acest concept al adevărului, contrazicând devenirea din ultimii trei sute de ani ai paradigmei cercetării ştiinţifice? Din simpla anamneză socratică sau platonică, mai bine spus. Anamneza platonică ne trimite chiar la omul arhaic, pentru că el este acela care ne precede, de la el primim această moştenire pe care Eliade caută să o scoată la suprafaţa istoriei contemporane. Omul arhaic, pe el trebuie să ni-l amintim, existenţa lui este paradigma care trebuie să ne conducă la adevărul uitat al fiinţării noastre. Adevărul acesta se moşteneşte, este chiar moştenirea esenţială.

Cogito-ul eliadian se construieşte deci în această tensiune polară, pentru că substanţa lui este gândirea alterităţii care este logosul universal, numinosul, sacrul, ceea ce dă fiinţă lumii. Dar logosul universal al sacrului „apare“ în primul rând în alcătuirea lumii sau în alcătuirea de semne a lumii. Totul este simbol, pentru că totul trimite spre Celălalt, a cărui prezenţă este astfel manifestată. Cogito-ul este chiar această gândire care caută întâlnirea cu sacrul, acceptare şi descoperire totodată a esenţei fiinţării. Pentru Eliade sacrul este logosul acestei lumi, deci adevărul ei.12 Rolul intelectualului, care este o fiinţă de al doilea grad, care trăieşte în marginea istoriei, pentru spirit, este acela de a „revela“ adevărul ocultat de istorie, moştenirea care zace desmembrată în semne şi simboluri. Fără a insista pe aspectul iniţiatic al mesajului intelectualului, Eliade comentează adeseori sarcina istoriei religiilor ca pe o inţiere în misterul lumii spirituale. Dar sarcina principală a istoriei religiilor rămâne totuşi: „să identifice prezenţa transcendentului13 în experienţa omenească – să izoleze – în masa enormă a „inconştientului“ – ceea ce este trans-conştient“.14 Şi aici consideraţia este pornită de la comparaţia sarcinii asumate sau de asumat a istoriei religiilor cu sarcina asumată de freudism şi de marxism. Este o constantă a sistemului eliadian această comparaţie continuă cu cele două paradigme ale secolului XX, care au trasat recunoaşterea unor noi teritorii ale dimensiunii umane, dar au făcut-o printr-un hybris intelectual şi moral, transgresând limitele umanului şi ale adevărului în cazul marxismului, cu toate acestea, ambele rămân pentru Eliade etalonul unei mathesis universalis care şi-a atins ţinta, aceea de a retrasa harta umanului. Acelaşi lucru îl urmăreşte şi Eliade, o nouă paradigmă intelectuală, pentru recunoaşterea unei noi umanităţi. „Omul nou“ al ultimului Eliade este de fapt omul arhaic, modernitatea trebuie să-şi corijeze dezvoltarea istorică şi intelectuală cu intrarea în acest proces vast de anamneză, prin care să coboare din nou la izvoarele profunde ale originarului şi spiritualului.15 Omul modern are o singură şansă să nu rateze întâlnirea cu adevărul fiinţei, anume reîntâlnirea sa cu sinele său profund care este chiar acest om arhaic ascuns în imemorial sau prezent încă în evidenţa opacă a riturilor populaţiilor primitive care au rezistat istoriei omului occidental. Care este statutul creştinului în lumea modernă? El este beneficiarul unei revelaţii istoricizate, nu a pierdut contactul cu sacrul, dar este ameninţat în ultimă instanţă de aceleaşi forţe ale desacralizării, pe care mecanismul dezvoltării istorice de după Renaştere le-a pus în operă. Modernitatea pare a fi o lungă rătăcire, o îndepărtare de temeiuri. „Până la Renaştere (iar de atunci exclusiv în straturile populare) omul se simţea integrat într-un Cosmos pe care-l asuma şi îl exprima în imagini mecantropice. Feluritele modalităţi existenţiale erau, atunci, trăite pe un nivel cosmic; pentru un modern, asemenea experienţe pot părea „alienante“, „obiectivizate“, dar pentru omul societăţilor tradiţionale există o perfectă porozitate între toate nivelurile cosmice; experienţa unei nopţi înstelate, bunăoară, echivala cu o foarte intimă experienţă personală a unui contemporan. Proiectându-se sau omologându-se pretutindeni, omul pre-Renaşterii nu se trăda pe sine, nu se „înstrăina“ în heideggerianul man. Nu e nimic „impersonal“ (în sensul pe care-l capătă termenul în existenţialism) în întreaga experienţă antropocosmică a omului societăţilor arhaice şi tradiţionale“.16 Renaşterea e marea cezură a spiritului omului european, Eliade este aici fidel lui Nae Ionescu întru totul. Modernitatea înseamnă secularizare, tout court.17 Părăsirea temeiului religios, dezvrăjirea lumii, raţionalizarea cosmosului, golirea naturii de simbolistica sacralităţii, toate acestea guverneză modernitatea în chip riguros.