id="footnote-048-backlink">18 Dar pe deasupra temei de filozofie a culturii stă convingerea că axioma existenţei omului universal, adică a lui homo religiosus este valabilă şi se verifică în istorie până la Renaştere. Acest om universal al culturii arhaice este poate un pandant la bunul sălbatic al iluminiştilor, cu care voiau să demonstreze demnitatea existenţei umane, a fiecărei existenţe umane fără nici o diferenţă sau discriminare. Apărea astfel un om universal demn de a fi considerat subiect al istoriei şi nu simplu obiect al ei. Subiect absolut, pentru că autonomia era câştigată pentru omul luminismului mai ales împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii sale care transformaseră fiinţa umană în sclavul tuturor superstiţiilor, aşa cum definea istoria umanităţii iluminismul. Eliade îşi modelează gândirea împotriva acestei teze luministe a filozofiei istoriei, pentru el omul universal nu este definit de raportul de adversitate cu sacrul pentru o ipotetică şi indefinibilă libertate, ci de legătura cu sacrul, singura filiaţie care poate întemeia libertatea umană autentică. Există indiscutabil la Eliade un adamism în sens invers paradigmei iluministe, omul primitiv este aici omul universal care descoperă şi deţine o „preoţie“ originară care îi dă dreptul la cunoaştere şi libertate. Adam este omul pur care descoperă universul miraculos al creaţiei divine, care întreţine cu creaţia un raport fericit încă. Omul arhaic, omul universal al lui Eliade este acest nou Adam fericit înainte de păcat. Nu o nouă societate egalitară, nu un nou drept al ginţilor trebuie să instaureze noul Adam, ci o nouă creaţie a spiritului, o renovatio a umanităţii, o revenire la temeiuri. Istoria religiilor ca „disciplină totală“ trebuie să fie garanţia acestei instauratio magna, alta decât la Bacon şi cu semn schimbat. Aceasta este presupoziţia continuă şi deloc secretă a cogito-ului lui Eliade şi speranţa sa mesianică în spiritul care trebuie sa refacă unitatea şi originaritatea pierdută a cunoşterii de sine şi a cunoaşterii fiinţei.19

Cogito-ul eliadian se institue deci ca un pur loc noetic al tuturor acestor axiome, teoreme şi presupoziţii ale gândirii eliadiene care se dezvoltă până la urmă într-un sistem coerent al unei hermeneutici care va fi ea însăşi o mathesis universalis, creată mereu cu speranţa secretă a găsirii unei eficacităţi de tipul psihanalizei care reuşise să dezvolte o nouă paradigmă a definiţiei lui homo sapiens.20 Marx şi Freud sunt cei doi adversari teribili, cei doi care reuşiseră să instaureze noi definiţii ale umanului, care erau dinamice în act, paradigme care schimbau destine, modificau sensibilităţi şi intelecte, erau deci active în planul istoriei devenirii umane. Dar aceasta este valabil pentru dimensiunea exterioară a sistemului, a operei, pentru că ceea ce contează foarte mult pentru Eliade este mereu devenirea interioară a cogito-ului, această continuă mişcare interioară a spiritului care caută împlinirea şi centrarea, accesul la centrul fiinţei, ancorarea în singurul loc sigur, tocmai pentru că e consacrat, locul central al fiinţei şi totodată al gândirii. Există mereu un timp interior care este mereu interogat, defrişat, pentru că există întotdeauna această interioritate care ea mai întâi cucereşte ideile, noţiunile, convingerile şi apoi le expune, le demonstrează, le livrează intelectului pentru analiză şi sinteză, pentru descoperirea argumentelor şi faptelor, a documentelor. „Astăzi, întorcându-mă de la universitate, în dreptul Institutului oriental, am avut experienţa duratei vieţii mele. Imposibil de găsit cuvântul potrivit. M-am trezit pe neaşteptate nu mai bătrân, ci extraordinar de bogat, de plin; dilatat – adunând în mine, concomitent, şi „timpul“ indian, portughez, parizian, şi amintirile copilăriei şi tinereţei mele bucureştene. Ca şi cum aş fi cucerit o nouă dimensiune în profunzime. Eram mai „gros“, mai „rotund“. Un imens domeniu interior – unde nu pătrundeam odinioară decât prin fragmente şi încercând să tetrăiesc cutare sau cutare eveniment – se revelează în totalitatea sa: îl văd de la un capăt la altul şi în aclaşi timp în profunzimea sa. Sentiment stenic. Viaţa omenească, istorică dobândeşte deodată sens şi semnificaţie. Optimism.“21 Acest tip de notaţii, pe care le-am putea defini ca fiind revelaţii ale sinelui, epifanii ale sensului fiinţării proprii, abundă definind un întreg domeniu de autoscopie, de coborâre în adâncuri pentru a defini o zonă incertă ca expresie, dar nu şi ca prezenţă, a nucleului existenţei şi gândirii, a nucleului celui mai intim al lui a fi deplin şi locuind în centrul mereu vizat, mereu căutat. Cogito-ul eliadian este astfel o instanţă în continuă facere şi refacere, în continuă căutare a unei asigurări a centralităţii şi circularităţii, ca formă a unei perfecţiuni măcar prezumate, dorite şi visate. Cogito-ul este şi cucerire a evidenţei centrale, fundamentale, dar şi aventură a cunoaşterii şi recunoaşterii, a întemeierii şi a rătăcirii totodată. Jurnalul este un text esenţial în acest sens, pentru că arată permanent exerciţiul tenace de a obţine clarificarea propriei înţelegeri a lumii şi a omului, o înţelegere care nu este nu numai raţiune care înţelege, ci şi spirit şi suflet care caută starea de autenticitate deplină care înseamnă starea de real, de comunicare cu originarul, de depăşire sau mai degrabă suspendare a realităţii care nu face decât să ascundă realul, adevărul, de neascunsul. Ce este istoria? „În măsura în care omul societăţilor moderne se regăseşte pe sine în simbolismul arhaic atropocosmic, redobândeşte o nouă dimensiune existenţială. Aşadar, regăseşte un mod de a fi autentic şi major, care îl apără de nihilismul istoriei fără să-l scoată totuşi din „istorie“. S-ar putea, chiar, ca Istoria să-şi reveleze adevăratul ei sens: de epifanie a unei condiţii umane „glorioase“.“22Istoria pare să fie aici pentru Eliade un imens „joc“ al profanului pentru o finală, apocaliptică izbucnire a sacrului, a adevărului, după care adevărata condiţie a umanităţii să nu mai fie ocultată, ci expusă ca evidenţă de procesul apocaliptic al metanoiei. În fond, pentru creştin, ca om religios, istoria trebuie să se