dizolve supraistorie, în proces divin, în istorie sfântă. Eliade aduce în câmpul hermeneuticii religioase această înţelegere a religiosului din perspectiva creştinului, a omului religios. Cogito-ul eliadian se construieşte prin şi cu aceste categorii ale spiritului, care devin categorii ale raţiunii şi ale intelectului deopotrivă. Această înţelegere este în miezul cogito-ului eliadian şi va fi şi în miezul antropologiei sale filozofice.23

Dar ce descoperă acest cogito? Care îi este sarcina esenţială? În nici un caz examinarea lumii obiectuale, ci înţelegerea de sine însuşi, apoi construcţia sistemului înţelelegerii şi „decriptării“ existenţei. Plecând de aici autorul devine acela care ţese o operă, un sistem de decriptare simbolică a existenţei lumii. Voinţa de a fi autor al lui Eliade este voinţa de a fi acela care caută şi găseşte sensul ascuns al lumii. Voinţa de a scrie, de a învăţa totul, de a şti totul este voinţa de a regăsi temeiurile ascunse ale realităţii, voinţa de a afla adevărul. Adolescenţa autorului este temeiul de mai târziu al operei, care ea însăşi nu este decât această transcriere tenace a voinţei de a afla, de a şti şi de a semnifica. Cogito-ul este originea operei care se construieşte pe sine tocmai pentru această sarcină esenţială, a gândi înseamnă a gândi realitatea lumii, a regăsi ordinea esenţială a universului. Omul modern nu mai are decât această experienţă mediată prin gândire ca acces la sacru, spre deosebire de omul arhaic, care avea acces la ordinea esenţială prin experienţa sacrului, revelat în hierofanie. În acest sens chiar şi vechii greci pot fi consideraţi, în termeni eliadieni, „moderni“. Gândirea logosului este totuşi ea însăşi o experienţă numinoasă, ceea ce reprezintă o aderare expresă la tradiţia platonică a gândirii pentru Eliade. Teza implicită şi explicită a lui Eliade afirmă că cogito-ul este epifania logosului, iar omul este el însuşi simbolul existenţei divine. Deci experienţa adevărată a gândirii trebuie să releve sacrul, ordinea divină a universului, constituţia sa suprafenomenală, numenală.24 Scriind despre jurnalul lui Barbellion, în 1961, Eliade nota: „Entuziasmul său după lectura (22 decembrie 1912) lui Ancient Hunters de Sollas. Perspectivele deschise spre Paleolitic îl consolează de mizeriile şi boala sa. Mai mult încă, aceasta îi revelează certitudinea indestructibilităţii sale ca materie dar şi ca «epifanie» […]. Este ceea ce eu aş numi: indestructibilitatea existenţei umane ca epifanie.“25 Iar în 1950 nota: “Aş vrea să mai pot scrie măcar o carte, în afară de cele începute (romanul şi Le Chamanisme): L’homme comme symbole.“ 26 Pentru Eliade, în mod definitiv şi irevocabil, omul şi gândirea sa trimit spre ceva dincolo de tangibil şi vizibil: „mai trebuie să insist asupra acestui punct: sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei, el este un element în structura acestei conştiinţe. În stadiile de cultură cele mai arhaice, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, deoarece alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Experienţa sacrului este inerentă modului de a fi al omului în lume“.27 Gândirea hermeneutului este cu atât mai mult gândirea care caută transcendentul, pentru că interpretarea semnelor şi simbolurilor omului arhaic sau ale omului modern duce cu necesitate către sacru şi transcendent, dacă ne eliberăm de orice positivism. Freud este ultimul mare pozitivist care a eliminat din interpretarea sa iraţionalul şi caracterul religios intrinsec al vieţii. Eliade vrea să restaureze omul şi imaginea sa despre sine însuşi, vrea, nici mai mult nici mai puţin, decât detronarea paradigmei freudiene din ştiinţele omului. Avea în faţă, după război îndeosebi, exemplul lui Jung, care crease o nouă paradigmă non-freudiană de interpretare a psihismului uman.28

Ce înseamnă că sacrul este un element în structura conştiinţei umane, şi nu un stadiu istoric al dezvoltării acesteia? În primul rând ar trebui totuşi să ne întrebăm dacă nu cumva Eliade se îndreaptă aici către o interpretare psihologistă a sacrului, în sensul în care sacrul se află numai în psihismul uman, fără a fi transcendent, dincolo de experienţa umană? Nu, foarte multe alte note şi comentarii eliadiene atestă convingerea intimă a hermeneutului că sacrul transcende experienţa umană, că este un dincolo mereu aproape. Aici, în schimb, Eliade este mai aproape de teza că sacrul este conţinut de conştiinţă: „Sacrul nu implică credinţa în dumnezeu, în zei sau în spirite. El este, şi o repet, experienţa unei realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume. Ce este această conştiinţă care ne face oameni?29 Este rezultatul experienţei sacrului, rezultatul împărţirii ce se operează între real şi ireal. Dacă experienţa sacrului este esenţialmente de ordinul conştiinţei, este evident că sacrul nu se va putea recunoaşte din «afară». Numai prin experienţa interioară îl va recunoaşte fiecare în actele religioase ale unui creştin sau ale unui «primitiv».“30 Dar această definiţie rămâne foarte importantă, pentru că defineşte sacrul ca prezenţă în interiorul persoanei umane, ca element al cogito-ului uman. Deci evidenţa cogito-ului eliadian devine o evidenţă universală a oricărui cogito, a oricărei gândiri care vizează adevărul. Cogito ergo Deus est.

Cum poate fi comunicat acest logos ocultat de modernitate omului contemporan? Prin istoria religiilor, ca disciplină totală, ca hermenutică a adevărului. Hermeneutica are pentru Eliade un sens maieutic important. Ea realizează, ca şi maieutica platoniciană, anamneza esenţială a adevărului ocultat, uitat. „…istoria religiilor pătrunde în ceea ce este esenţialmente uman: în raportul omului cu sacrul. Istoria religiilor poate juca un rol extrem de important în criza pe care o cunoaştem. Crizele omului modern sunt în mare parte religioase, în măsura în care sunt o conştientizare a unei lipse de sens.“31 Hermeneutica este activitatea gândirii care caută