sensul în cadrul unei diversităţi de fenomene religioase. „Eu o numesc creatoare din două motive. În primul rând este creatoare pentru hermeneut în sine. Efortul pe care îl face ca să descifreze revelaţia prezentă într-o creaţie religioasă (…) îi îmbogăţeşte în mod deosebit conştiinţa şi viaţa cercetătorului. (…)Hermeneutica mai este creatoare şi într-un al doilea sens: ea dezvăluie anumite valori care nu erau evidente pe planul experienţei immediate. (…) Munca de hermeneut dezvăluie semnificaţiile latente ale simbolurilor şi devenirea lor“32Această fundare a hermeneuticii pe ceea ce am putea numi principiul evidenţei divine îi va atrage peste ani atacurile violente la adresa metodei pe care o practică, considerată a fi în afara paradigmei ştiinţei, neavând nici un criteriu al adevărului, bazându-se mai mult pe o teologie implicit asumată şi niciodată exprimată ca atare.33 Indiferenţa antropologilor faţă de opera sa este redutabilă într-adevăr şi este pornită de pe poziţii ferme, legate de caracterul non-demonstrabil şi non-verificabil al concluziilor eliadiene cu privire la omul arhaic, omul universal al neoliticului, hierofanie, sacru, profan, religie cosmică etc. Este evidentă încercarea lui Eliade de a da o nouă fenomenologie a spiritului care să releve universal devenirea conştiinţei umane ca spirit, ca apariţie şi dezvoltare a sacrului experimentat de către fiinţa umană. Pretenţie care va fi considerată excesivă, fără nici o fundamentare ştinţifică, vehiculând numai fantasmele autorului, începând cu deceniul opt al secolului XX. Iată însemnarea lui Eliade din Jurnal, din 2 martie 1967: „Istoria Religiilor, aşa cum o înţeleg eu, este o disciplină „eliberatoare“ (saving discipline). Hermeneutica ar putea deveni singura justificare valabilă a Istoriei. Un eveniment istoric îşi va justifica apariţia atunci când va fi înţeles. Aceasta ar putea să semnifice că lucrurile se întâmplă, că Istoria există numai pentru a-i obliga pe oameni să le înţeleagă.“34 Tocmai această angajare de tip metafizic îi va fi reproşată, acest principiu al speranţei onto-teologice va fi considerat ca o rătăcire. Un eveniment care să reveleze sacralitatea originii lumii este un eveniment care nu poate fi analizat, nici comentat, deci nici integrat într-un discurs ştiinţific. În 1964, nota: „Mă întreb dacă ar trebui să insist, în studiul pe care-l scriu, asupra faptului că adevărata istorie a Religiilor, adică o hermeneutică autentică şi imaginativă, schimbă omul; că lectura unei asemenea cărţi exercită o acţiune de deşteptare.“35Pentru Eliade pare că, în mod esenţial, hermeneutica este o disciplină soteriologică prin faptul că aduce cu sine eliberarea găsirii unui sens, convingere care îl va pune finalmente în conflict cu paradigma ştiinţelor sociale. Dar pentru constituirea sistemului său această convingere îl va pune în posesia unui instrument redutabil prin care va afirma necesitatea unei astfel de hermeneutici pentru înţelegerea fiinţării umane. În 21 aprilie 1968 nota o caracterizare a psihanalizei care îl incita la o nouă comparaţie între cele două discipline, „a science of human change and the art of self liberation“, funcţii pe care le doreşte şi pentru istoria religiilor, pentru că: „ În măsura în care înţelegi un fapt religios (…) te schimbi, te modifici – şi această shimbare echivalează cu un pas înainte în procesul de „self-liberation“. Este, cred, greu de susţinut această metanoia după studiul unui comentariu de istoria religiilor, procesul înţelegerii este laborios şi greu de digerat pentru a iniţia un proces interior de schimbare a orizonturilor. Dar Eliade nu a dezarmat niciodată, menţinându-şi această convingere permanent. De notat totuşi, că ceva din funcţia religiei înseşi trece în notele esenţiale ale istoriei religiilor, această metanoia prezumată este în fond efectul interior al unei convingeri de tip religios, nu al unei simple comprehensiuni hermeneutice.

Avem acum un posibil model triadic al instaurării cogito-ului eliadian: sacrul, descoperit ca adevăr al fiinţei şi evidenţă a conştiinţei subiectului uman; hermeneutica, activitate producătoare de sens a gândirii autorului şi recuperare a adevărului fiinţei; opera autorului, care se formează prin mobilizarea gândirii în jurul acestei evidenţe inconturnabile şi a metodei. Acest model triadic implicit al devenirii gândirii eliadiene guvernează drumul parcurs în căutarea sensului şi totodată a metodei universale de regăsire a sensului fiinţării umane. Toate aceste trei elemente se înscriu într-un cerc care asigură deplina comunicare, facerea şi refacerea ordinii gândirii subiectului despre fiinţa fiinţării. În acest sens suspiciunea antropologilor asupra lui Eliade este pe deplin întemeiată, Eliade are de ţinut un pariu metafizic, şi foloseşte mereu un angrenaj onto-teo-logic abia camuflat.36 Sacrul, care este gândit de Eliade, în fond, în termeni de evidenţă, deci de transparenţă a divinului, îşi găseşte ca ultimă şi supremă dovadă, ne amintim nota lui Eliade, conştiinţa umană, interioritatea umană, cogito-ul subiectului uman, care are, în mod esenţial experienţa sacrului, şi numai aici în acest cogito, care nu poate fi trucat şi poate fi mereu interogat, se poate găsi dovada „obiectivă“ a sacrului. Dar este o obiectivitate mediată de o subiectivitate, pentru că sacrul trebuie să se întrupeze în ceva, iar acest ceva nu poate fi decât cogito-ul subiectului uman. Desigur, omul obişnuit nu face hermeneutică în sens strict, dar caută existenţial sensul propriei fiinţări şi interoghează lumea obiectelor şi a semnelor ca şi hermeneutul profesionist. De aceea experienţa pe care Eliade însuşi a făcut-o poate fi definită ca fiind universală, de aici siguranţa şi speranţa pe care le arată pentru viitorul hermeneuticii ca disciplină în interiorul istoriei religiilor. Situaţia hermeneutului nu este cu nimc privilegiată, experienţa este în primul rând o experienţă umană care trebuie şi poate fi transmisă ca model de regăsire a sensului originar al fiinţării umane. Este desigur un model, o paradigmă pentru omul întru totul modern, adică acela pentru care lumea doar există şi funcţionează, id est se reproduce într-o curgere a timpului lipsită de orice altă semnificaţie. Acest sclav al modernităţii trebuie salvat, trebuie adus la conştiinţa existenţei sacrului, sensului şi adevărului, dar nu pe calea unei convingeri teologice stricte,