ci prin discursul hermeneutic care trebuie să satureze conştiinţa celui vizat cu dovezile evidenţei realităţii prezenţei şi acţiunii sacrului în lume. Iată încă una dintre dovezile împotriva lui Eliade, hemeneutica sa are un mesaj de transmis, are un scop, altul decît acela de a fi o demonstraţie pură. Eliade vrea deci să convingă, ceea ce este un păcat în ordinea ştiinţei, dar va rezista oricărei tentaţii de a se justifica, de a explica, va tăcea mereu.37

Dar cogito-ul eliadian nu este numai acela al hermeneutului, ci şi acela al autorului de literatură, al celui care gândeşte direct în forme simbolice, care produce simboluri prin activitatea de plăsmuire a imaginaţiei sale creatoare. Există aici vreo tăietură care să împartă acest domeniu al gândirii în două? Nicidecum. Eliade este consistent şi coerent cu sine însuşi în întreg domeniul gândirii sale creatoare. Eliade, scriitorul, va dobândi aceeaşi axiomatică a gândirii deschise spre aşteptarea conjuncţiei cu sensul originar, deci autentic, al existenţei umane, adică aşteptarea experienţei sacrului. Literatura sa va îmbrăţişa sensul acestei experienţe după 1936, odată cu scrierea romanului Domnişoara Christina, experienţă literară, dar şi experienţă a revenirii la sine, la o experienţă mai bogată a sinelui. Literatura ciclului „trăirist“ se va sfârşi pentru a se ajunge la o unificare a sinelui, a temelor acestui sine care devine din ce în ce mai ataşat de formula autenticităţii arhetipale. Cogito-ul eliadian se desprinde de experienţa imediată a temelor existenţialiste, de sensul lor vitalist, de ardere a etapelor, de experimentare nudă şi ferventă a timpului, a erosului, a istoriei. Literatura deceniului 1927-1936 este o literatură de etapă în devenirea eliadiană, deşi temele sunt ardente şi sclipitoare, deşi sunt definite şi anunţate cu fervoarea unei profeţii, ele vor fi abandonate pentru temele profunde ale cogito-ului care traversase un proces de formare, de căutare a experienţei cruciale a centrului propriei fiinţări. Experienţa interioară este non traductibilă, ceea ce rămâne pentru interpret este numai urma sesizabilă a experienţei reale, scripturalul şi semnul operei care cristalizează în urma experienţei cogito-ului. Suntem condamnaţi aici la conjectură şi la hermeneutică, dar putem avea acces la sensul scriptural al urmei, la ceea ce ea comunică, pentru că este chiar sensul ei de existenţă, acela de a transcrie pentru celălalt o experienţă a sinelui profund, a spiritului care citeşte lumea. Opera literară îşi făureşte singură o tematică proprie, ea va există autonom, ca lume proprie, ca metaforă a adevărului lumii. Cogito-ul rămâne în urmă ca origine, ca gândire care alimentează mereu producerea operei, dar distinct şi subreptice. Literatura se construieşte singură ca o experienţă a sensului figurat care totuşi ţinteşte mereu sensul propriu. Literatura lui Eliade vrea, ca orice altă literatură, să reducă lumea reală la sens, la metaforă, să o livreze la modul esenţei, pentru că lumea are această constituţie miraculoasă şi paradoxală care se lasă prinsă în şi de către gândire şi discurs. Pariul etern al literaturii este acela de a converti lumea, istoria la metaforă, adică la re-producere a lumii în discurs. Scriitor şi lector participă la o experienţă a producerii metaforice şi simbolice a lumii.

Astfel că ar trebui să spunem că literatura este un domeniu esenţial al cogito-ului eliadian. Literatura care trebuie să edifice şi să certifice o experienţă a sinelui şi o regândire a lumii. Pentru că a comunica este o experienţă fundamentală a sinelui. A comunica simbolic, a deveni constructorul unei lumi simbolice este o experienţă decisivă a cogito-ului. Eliade face devreme această experienţă şi este de observat aici că o face de la început cu teme ale sinelui: libertate, experienţă interioară, înţelegere a celuilalt, eros, devenire intelectuală etc. Există de la început un pact autobiografic mai mult sau mai puţin latent, temele literaturii sunt totodată şi temele eului interior, în principal devenirea interioară, construcţia de sine a autorului narator. Eliade găseşte cu greutate distanţa, literatura sa primă este literatura unui eu în expansiune, totul trebuie recuperat în literatură, transformat în comunicare, expus ca fiind simbolic necesar (Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Isabel şi apele diavolului, Şantier, India), un eu care se scrie mereu, care se scrie/rescrie continuu într-o aventură a comunicării nemărginite. Există deci o obsesie a literaturii, un pariu mereu reînnoit cu literatura care trebuie să devină expresie şi formă a eului auctorial.

Cu totul altul este impetus-ul celei de-a doua perioade, în care Eliade scrie o literatură a unei alte experienţe spirituale. Fantasticul intervine aici pentru a susţine domeniul spiritului care „coboară“ în lume, care devine prezent în cotidian. Această schimbare a temelor, a decorurilor, această nouă energie rescrie universul ficţional eliadian. Fantasticul apare aici în urma unei fracturi, lumea în fervoare a primului Eliade se prăbuşeşte, dispare, lăsând loc unei noi experienţe diferite a eului. Cogito-ul eliadian ajunge la un punct de inflexiune, la o maturitate care este şi rămâne inconturnabilă. Eliade ajunge la sine în această perioadă. Anii 1937-1940 sunt ani decisivi pentru verificarea acestei maturităţi şi pentru definitivarea metanoiei. Cu unele zig-zag-uri, Eliade va continua acest parcurs până în 1945, când experienţa exilului va deveni o ordalie prin care va trece şi care îl va marca definitiv. La 1937 cogito-ul eliadian este pe deplin format, marile teme sunt prezente şi sunt în plin proces de substanţiere: spirit şi materie, timp şi eternitate, imanenţă şi transcendenţă, trăire şi metanoia, sacru şi profan.

Episodul indian din perioada 1929-1931 nu constituie o experienţă de o magnitudine atât de mare încât să modifice radical cogito-ul eliadian, de altfel episodul erotic devenit celebru prin roman şi continua transformare a experienţelor în écriture în condiţiile clamate ale ascezei, relevă clar o experienţă care continuă tipul experienţelor cerebrale sau erotice ale perioadei de dinainte. După revenirea în ţară, mai degrabă, Eliade se angajează într-un proces de reevaluare a