să plece avea o voaletă largă, neagră, picantă, şi blana îi era foarte discret parfumată cu Ambre antique. Dar asta se întâmpla cu câteva ceasuri după ce, fără ştirea mea, mă îndrăgostisem. Am întâlnit-o la unul din prietenii mei, arhitect bogat şi amator de petreceri. Într-o după-amiază, într-o zi cenuşie de iarnă, când aş fi putut face orice altceva, la un ceas în care, de obicei, stăteam la mine acasă… 8 ianuarie; îmi amintesc perfect data. Eram foarte plictisit, aproape întristat de sărbătorile care trecuseră anevoie; obosit, fără chef, exasperat numai la gândul că trebuie să mă duc la prietenul meu. Făgăduisem. Mi-ar fi fost greu să refuz. Îmi propuneam să nu rămân mai mult de un ceas…

  În primăvara aceea, când o iubeam şi eram la doi paşi de moarte din pricina ei, m-am trudit adesea să-mi amintesc, ceas de ceas, ziua de 8 ianuarie. Aş fi vrut să ştiu cu ce haine mă îmbrăcasem de dimineaţă, ce carte luasem din raft, dacă citisem sau nu vreun ziar, dacă am primit vreun alt telefon în afară de al lui Alexandru, care-mi amintea de petrecere. Îmi spun că, dacă mi-aş fi aruncat altfel ochii pe ziar, aş fi zărit poate reclama vreunui film mult lăudat şi m-aş fi dus să-l văd înainte de a-mi ţine cuvântul faţă de Alexandru. Ileana n-ar fi rămas până seara târziu, acolo, dacă n-aş fi venit eu. Poate ar fi plecat înainte de venirea mea, şi n-aş mai fi întâlnit-o, sau, dacă întâmplător aş fi întâlnit-o altă dată, n-ar fi fost vraja serii aceleia de 8 ianuarie; poate nici ea n-ar mai fi fost liberă, poate nici eu… S-ar fi putut întâmpla atâtea… Uneori, mai ales în tren, privesc cu atenţie chipul vecinei mele de compartiment şi îmi spun: dacă m-aş fi aflat într-o anumită zi, într-un anumit loc, într-un anumit oraş, femeia aceasta ar fi fost soţia mea sau poate ar fi fost, cum se spune, dragostea mea cea mare.

  O privesc atunci cu spaimă; cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală. De sfârşitul acesta nu scapă nici un bărbat… Mă rodea însă altă întrebare: cum mi-ar fi fost suferinţa aceasta dulce, fecundă? în ce chip aş fi părăsit lumea aceasta? De-a dreptul în turpitudine, printr-o lentă sinucidere, sau într-o jertfire mare?…

  Mavrodin se opri, respirând repede. Îşi aprinse o ţigară şi privi câteva clipe cum arde chibritul până aproape de unghie; îl zvârli apoi, distrat, ca şi cum nu l-ar fi băgat în seamă. Îi alergau gândurile.

  … De ziua aceea nu-mi amintesc nimic precis. Doar că m-a întâmpinat soţia lui Alexandru, mustrându-mă că vin atât de târziu. Când mi-au auzit numele în salon, câteva capete s-au întors spre uşă. Publicasem, cu puţine săptămâni înainte de Crăciun, una din cărţile mele cele mai citite, Tinereţea Magdalenei, Mărturisesc că nu sunt orgolios, nu-mi place să mi se vorbească prea insistent despre literatura mea. Sunt încă un bărbat tânăr şi am altfel de orgolii decât acelea ale artistului. Cu atât mai puţin îmi place să fiu, cum se spune, admirat. Recunosc, sentimentul acesta e un sentiment real şi onest; şi eu admir o seamă de oameni, mai ales câţiva artişti, câţiva scriitori. Dar aş prefera să nu ştiu, să nu simt asta…

  Am intrat în salon foarte puţin dispus. Se va vorbi, probabil, de cartea mea. Gazda se va simţi datoare să schimbe conversaţia, aducând-o de-a dreptul în literatură, vorbind despre noutăţile librăriei şi apoi despre cartea mea. Primisem mereu scrisori, mi se telefona şi, din atâtea conversaţii, înţelegeam că Magdalena este eroina la modă. Lucrul acesta îmi făcea, fireşte, plăcere, dar de departe. În mijlocul cititorilor, şi mai ales al cititoarelor, mă simţeam stânjenit. Oamenii aceştia cred că, acum, pentru că mi-au citit cartea, ştiu anumite lucruri despre mine; oamenii aceştia sunt siguri că anumite lucruri scrise de mine s-au întâmplat aievea şi aşteaptă, întâlnindu-mă, să-şi verifice impresiile, să mă cântărească, să mă judece…

  Intram cu sentimentul acesta în salon şi mă pregăteam să scot tabachera, ca să pot face ceva precis, să-mi coordonez gesturile în jurul unui amănunt concret… Era o odaie lungă, nu prea înaltă, cu un pian mare, negru, descoperit, spre fereastră. Era aproape seară, dar, dintr-np curiozitate a gazdei, nu ardea decât o veioză într-un colţ. În fund se mai păstrase pomul de Crăciun, cu lumânările aprinse. Imaginea aceasta o păstrez foarte precisă, clară. Şi, din toate aceste fragmente, profiluri, lumini, gesturi, feţe, glasuri, am văzut deodată desprinzându-se mâna Ileanei, palidă, cu degetele foarte lungi, aproape transparente. Am zărit mâna aceasta înainte chiar de a-i vedea bine faţa şi ochii. Braţul întreg, probabil, se odihnise până atunci pe pian, şi, la intrarea mea, îl ridicase, leneşă. Degetele mi s-au părut neobişnuit de însufleţite, parcă ar fi fost singurul lucru viu printre toate acele fragmente de viaţă îmbulzite în salon. Şi mai era ceva, un amănunt care m-a obsedat apoi multă vreme: mâna întreagă părea goală, degetele acelea palide şi nervoase erau parcă făcute anume ca să poarte un inel, şi inelul acesta le lipsea. Era o mână pură, nelogodită, monahală…

  N-am privit-o imediat. Erau câteva domnişoare care ţineau cu tot dinadinsul să mă întrebe nu ştiu ce lucru. În clipa următoare, uitasem aproape mâna aceea vie care alunecase moale deasupra pianului. Când i-am fost prezentat, nu m-a lovit nimic, n-am avut nici o tresărire. Nu mi s-a părut prea frumoasă; poate pentru că nu era