în viaţă. Cum spuneai prea bine, asta aparţine într-un anumit sens miracolului, de aceea şi apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârşire frivole şi nesemnificative… Stă în putinţa noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu…

  Hasnaş se întrerupse brusc şi se apropie de fereastră. Noaptea se sfârşea în mare taină. Cât puteai vedea cu ochii, cerul de deasupra pădurii de brazi încremenise fără stele, spălăcit.

  Mi se pare că vine colonelul să ne deştepte! spuse Hasnaş. E aproape patru…

  Dar tovarăşul parcă nici nu-l auzise. Rămăsese trântit pe pat, cu capul rezemat în palme, gânditor, trudindu-se parcă să urmărească un gând pe care paşii de pe coridor îl învălmăşeau mai mult.

  El e, spuse din nou Hasnaş, zâmbind. Oare vom mai fi noi buni de vânătoare acum?

  Se apropie de masă şi suflă în lampă. Odaia rămase într-o lumină murdară, vânătă. Colonelul se opri în prag, mirat. II întâmpină fumul rece de tutun, mirosul lămpii cu petrol.

  Am stat de vorbă toată noaptea, îi spuse Hasnaş. Ne-am povestit fiecare dragostele din tinereţe, adăugă el cu acelaşi zâmbet amar.

  Colonelul şovăi o clipă, frecându-şi preocupat bărbia.

  Dar nu-i nimic, continuă Hasnaş, la vânătoare tot mergem. Munţii Harghitei nu sunt prea grei…

  Să mai bem o cafea, spuse Mavrodin, ridicându-se din pat.

  Dar repede! porunci colonelul, să nu ne-apuce ziua…

  Până o faci, eu mă duc să mă spăl şi să mă schimb, spuse Hasnaş.

  Colonelul îl lăsă să plece, apoi intră în odaie şi se aşeză pe scaun, alături de uşă. Ca şi cum nu l-ar fi văzut, Mavrodin deshise dulapul şi începu să caute printre cămăşi. Îşi alese o flanelă de lână, cu gulerul răsfrânt în afară. Apoi umplu din nou ibricul cu cafea şi-l aşeză la fiert. Colonelul îi urmărea curios mişcările.

  Ce ţi-a povestit boier Barbu toată noaptea? întrebă el în cele din urmă.

  Amintiri din tinereţe, îl lămuri sumar celălalt.

  Colonelul începu să zâmbească şi-şi mângâie din nou obrazul, bărbierit de curând.

  Multe blestămăţii a mai făcut şi omul ăsta la vremea lui… vorbi cu reţinută mulţumire. Să stai să-l asculţi aşa, o săptămână, două, şi apoi să vezi ce carte ai să scrii mata…

  Când se întoarse Hasnaş, îl aştepta ceaşca cu cafea pe tavă. Mavrodin sfârşise să se îmbrace. Arătau amândoi, în lumina turbure a zorilor, cu feţele trase, înăsprite de oboseală.

  Bea-ţi cafeaua degrabă, să nu pierdem porumbeii, îi spuse colonelul agale.

  Apoi plecă să dezlege copoii. Cei doi rămaseră câtăva vreme tăcuţi, Mavrodin aşezându-şi lucrurile în dulap, Hasnaş sorbindu-şi gânditor cafeaua.

  Bine că avem vecini cu somnul zdravăn, spuse el deodată. Altminteri, n-am fi pierdut noaptea de vorbă…

  Mavrodin îşi îmbrăcă, pe deasupra flanelei, un wind-jacket, preocupat parcă numai de pregătirea vânătorii.

  Şi n-ai mai întâlnit-o niciodată de-atunci? întrebă el brusc, fără să-şi întoarcă privirile.

  Nu, răspunse celălalt. Nici n-am căutat-o, de altfel. Pentru mine, lucrurile acestea sunt de mult sfârşite…

  Şi n-ai mai aflat nimic despre ea? Atâţia ani? întrebă din nou Mavrodin turburat.

  Hasnaş şovăi câteva clipe, apoi începu cu glas neutru, ca şi când tot ce se pregătea să spună ar fi fost lipsit de importanţă.

  Doar peste vreo şase-şapte luni de la despărţirea noastră, toamna, a venit la mine un băietan care pretindea că e fratele ei vitreg, crescut de nu ştiu ce rude din provincie. A venit să mă tapeze de câteva mii de lei, care-i trebuiau, spunea el, pentru examen. I-am dat banii, dar n-am crezut ce-mi spune. Nu avea curajul nici să mă privească în ochi. Cred că era un vagabond, rudă de departe a Lenei, căci ea nu-mi vorbise niciodată de un frate vitreg…

  Mavrodin îl ascultase nemişcat. Apoi deschise sertarul şi-şi alese două pachete cu ţigări. În clipa următoare, copoii deteră buzna în odaie. Săreau pe ei, le lingeau mâinile, se gudurau schelălăind. Hasnaş începu să-i mângâie.

  Cuminte! Cuminte!… le poruncea el.

  Să plecăm mai repede, spuse Mavrodin, să nu sculăm oamenii…

  Ieşiră pe coridor. Colonelul venea din celălalt capăt, aducând puştile.

  Le-am făcut inspecţia! vorbi cu vădită satisfacţie.

  Coborau tustrei treptele spre curte, cu multă luare-aminte, ferindu-se să facă zgomot. Străbătură tăcuţi ograda, îndreptându-se spre pădure. Luna se vedea acum din nou, palidă, îngheţată. Se auzeau, tot mai desluşit, tânguirile pârâului. Colonelul grăbea pasul cu cât se depărta de casa de adăpost. Încerca să-şi ţină câinii cât mai aproape de el şi-i fluiera la răstimpuri; fluieratul lui, pe care cei doi îl cunoşteau atât de bine, aspru şi parcă neomenesc.

  Luky! Luky! striga colonelul, înaintând în pădure.

  Cei doi rămaseră în urmă. Mergeau tăcuţi, gânditori. Pe puntea de deasupra pârâului, Mavrodin se opri.

  Te-aş mai întreba ceva, spuse el, cu glasul sugrumat.

  Tovarăşul se opri şi el, aşezându-se pe stinghia podeţului.

  Crezi că Ileana mai trăieşte? întrebă din nou Mavrodin, ridicând privirile.

  Nu, răspunse foarte încet celălalt. Nu mai trăieşte…

  Mavrodin îşi duse uşor mâna la frunte şi apoi o lăsă să alunece, fără reazem.

  Asta simt şi eu, vorbi el foarte încet. Acelaşi lucru simt şi eu…

  Tăcu apoi, cu privirile în apa puţină a pârâului. Atunci s-a auzit, de departe, un pocnet surd de armă. Hasnaş întoarse capul spre marginea cealaltă a pădurii, acolo unde începea miriştea.

  Un stol de porumbei sălbatici, vorbi el absent. Colonelul are noroc astăzi… Să mergem şi noi, adăugă după o clipă, săltându-şi arma pe spate.

  Porniră amândoi, cu pas pripit, nervos, ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi ajungă tovarăşul de vânătoare. În pădure începea să se audă tot mai limpede glasul colonelului chemându-şi de departe câinii.

 

 

          SFÂRŞIT