să fie, într-adevăr, reale, nu erau impuse de nici o necesitate. Cât de firesc ar fi decurs lucrurile, cât de mulţumiţi am fi continuat să trăim amândoi împreună, dacă nu s-ar fi întâmplat anumite lucruri. Dar ce fel de lucruri? mă întrebam. Nu puteam crede că dorinţa mea de a avea copii o făcuse să se depărteze cu atâta brutalitate. Intervenise altceva, înainte sau după convorbirea noastră, se schimbase ceva în dragostea noastră şi nu izbuteam să ghicesc ce se schimbase…

  N-am mai putut suporta singurătatea mea deznădăjduită şi, la începutul verii, m-am întors la Bucureşti. Din întâmplare, Clody nu plecase încă; am crezut că ea îmi va povesti cu de-amănuntul viaţa Lenei după despărţire. Dar nici Clody nu ştia aproape nimic. N-o văzuse decât o singură dată, la înmormântarea bătrânei, şi atunci de-abia au schimbat câteva cuvinte. Lena nu mai primea pe nimeni, nu se ducea nicăieri. Am înţeles mai târziu că în acele săptămâni de recluziune şi-a pregătit meticulos dispariţia ei, care a mirat mai târziu toate cercurile bucureştene pe care le frecventase atâţia ani. A rupt, atunci, cu absolut toată lumea noastră, a mea şi a ei. De altfel, cum nu avea decât cunoscuţi, şi foarte puţini prieteni, şi cum nenorocirile ei nu o făcuseră indispensabilă nimănui, nu i-a fost prea greau să se dea cu totul la fund, să dispară, într-adevăr, fără urmă…

  Dar pe mine n-a putut să nu mă primească. M-am dus într-o dimineaţa la ea. Încă nu vânduse casa aceea pe care i-o lăsase moştenire bătrâna. Am aşteptat vreo cinci minute în salon, apoi a intrat ea. Mi-am dat repede seama că nu mă uitase, căci era foarte emoţionată. Poate zăbovise atâta ca să-şi liniştească bătăile inimii şi să-şi limpezească ochii.

  I-am spus că îmi pare foarte rău de nenorocirea care a încercat-o. Şi-a plecat ochii.

  E drept, spuse ea, am rămas acum singură…

  Eu te-am rugat de atâtea ori, o întrerupsei, cu nădejdea secretă că ea însăşi aştepta să se abată convorbirea asupra acestui subiect.

  Nu se mai putea, şopti din nou.

  Dar de ce? mă revoltai eu. Eu nu înţeleg nimic din toată întâmplarea aceasta. Sau poate m-am înşelat de la început, din clipa în care am crezut că mă iubeşti!…

  Te-am iubit foarte mult, vorbi ea, înălţându-şi ochii. Tu n-ai dreptul să te îndoieşti de acest lucru…

  Şi-a fost de ajuns o singură greşeală, o singură nebunie ca toată dragostea asta să se năruiască? o întrebai patetic.

  Nu-mi răspunse imediat. Îşi frământa mâinile, şi înţelegeam după paloarea ei cât de mult o chinuia secretul acela pe care zadarnic încercam să i-l smulg.

  … Tot ce a existat între noi a putut fi sfărâmat de o singură noapte petrecută departe de tine? stăruii eu.

  Nu e numai asta, mărturisi încet. Am fost întotdeauna sinceră faţă de tine. Nu te puteam minţi tocmai atunci… Tocmai când tu îmi cereai un lucru atât de important în viaţa unei femei… Voiam să salvez măcar această etapă. Nădăjduisem mereu că măcar lucrul acesta nu-l vom face la întâmplare… Aşa cum le-am făcut pe toate celelalte, adăugă plecându-şi ochii. Nu mai era nevoie să ne întâlnim, dacă lucrurile trebuiau să ajungă aici…

  Nu înţeleg nimic, mă tânguii, într-adevăr întristat. Nu înţeleg decât că dragostea ta s-a sfârşit…

  E adevărat…

  Ne-am privit adânc în ochi. Mai târziu m-am întrebat cum am putut eu suporta privirile acelea îngândurate, melancolice şi totuşi clare, aproape sticloase, cum am mai avut tăria să le suport până la capăt?…

  Doream să te mai văd o dată, vorbi ea ferm. N-aş fi vrut să porţi atâta amar de vreme un mort în suflet, să păstrezi o imagine falsă… O imagine falsă a tot ce-a fost viaţa noastră împreună din ultimul timp…

  De ce nu mi-ai spus nimic? mă revoltai eu. De ce nu m-ai făcut atent?!…

  La ce bun? zâmbi ea.

  Rămăsei o clipă pe gânduri.

  Şi cu toate acestea, am fi putut fi fericiţi…

  N-am fost? mă întrebă Lena. Ai uitat atât de repede?…

  Vreau să spun, până la sfârşitul vieţii noastre, vorbii eu abătut.

  Lena închise ochii încet şi rămase aşa câteva clipe, mută. Am avut impresia că îmi dă a înţelege că tot ce a vrut să-mi spună îmi spusese şi că aşteaptă să plec. M-am ridicat.

  Îmi dai voie să te mai văd din când în când? o întrebai, sărutându-i mâna.

  Nu, te rog să nu faci asta, mi-a spus.

  … I-am ascultat rugămintea…

  XVI.

  Tot ce a urmat după aceea, evident, nu mai are nici un fel de importanţă. Au trecut de-atunci opt ani. Eu am petrecut multă vreme în străinătate şi, când mă întorceam în Bucureşti, aproape că nu mai auzeam vorbindu-se de Lena. Dispăruse din orizontul monden. Câtva timp mi-am purtat melancolia prin oraşul în care mă bucurasem mai fierbinte de dragostea Lenei. Apoi, cu aceeaşi uşurinţă, aproape fără să bag de seamă, am uitat. Am uitat întâi că sunt nefericit, apoi am uitat că sunt îndrăgostit, şi aşa mai departe. Memoria pasională nu e o calitate bărbătească. E drept, mi-aduceam mereu aminte că am iubit, că singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat a fost Lena. Amănuntul acesta nu l-am putut niciodată uita: că am cunoscut dragostea şi că toate aventurile în care mă implicam nu erau decât episoade trecătoare. Dar nu mai era o amintire a dragostei, întocmai după cum pot spune că îmi amintesc că mă numesc Barbu Hasnaş…

  Evident, m-am recăsătorit şi acum am doi băieţi frumoşi, care îşi petrec vara împreună cu mama lor în Elveţia. Mă ocup îndeaproape de educaţia băieţilor şi de lucrul acesta sunt mândru. Dar, fireşte, asta e cu totul o altă poveste…

  Eu voiam numai să-ţi spun, ascultând mărturisirea dumitale, că toate lucrurile acestea se uită foarte uşor, de altfel, şi fără multă suferinţă. Cu o asemenea dragoste nu te întâlneşti decât o singură dată