… Credeam că tu îţi dai seama, continuai, tu, care înţelegi toate. Nu se strică o căsnicie de trei ani dintr-o simplă ceartă!… Ne-am mai certat şi altă dată, i-am amintit eu, şi am sfârşit întotdeauna bine, foarte bine chiar, am subliniat licenţios, silindu-mă să râd.

  Dar Lena rămăsese tot turburată.

  Bine, dar, dragul meu prieten… Începu ea târziu.

  Nu ştiu ce-a vrut să spună, căci s-a oprit, extenuată, după acest început de frază. Am înţeles că se referă la noaptea petrecută în oraş şi am râs din nou.

  Astea n-au nici o importanţă, am liniştit-o eu. Aventuri de felul acestora alţi bărbaţi au cu sutele şi nici o soţie nu s-a gândit să divorţeze din cauza lor… Şi-apoi, să-ţi spun drept, nici nu-mi plăceau. Nişte biete cocote care se trudeau să pară franţuzoaice!… Vai de ele!… am încheiat eu cu o solemnă vulgaritate.

  Lena începu să plângă. Mi s-a părut bătălia câştigată şi am cuprins-o în braţe.

  Scumpa mea, îi şopteam, scumpa mea nepreţuită!…

  Fără să bănuiesc un asemenea gest, Lena se smuci cu atâta putere din braţele mele, încât nici n-am prins de veste când a trecut în odaia cealaltă. Am fugit după ea, dar închisese repede uşa. Am bătut de câteva ori, cu pumnul, fără să-mi răspundă. M-a cuprins din nou furia şi am strâns din dinţi.

  Acum ai să mă rogi tu şi n-am să mai vreau eu! i-am strigat, prin uşă.

  În clipa aceea, mătuşă-sa a apărut în prag. Sunt sigur că ascultase, din odaia ei, toată convorbirea.

  Ce s-a întâmplat? mă întrebă ea speriată.

  Am privit-o mirat, dispreţuitor şi, pregătindu-mă de plecare, i-am spus netezindu-mi haina:

  Ne despărţim! Era şi timpul, de altfel…

  I-am sărutat politicos mâna şi am plecat.

  A doua zi de dimineaţă am chemat pe unul din prietenii mei avocaţi şi l-am rugat să înceapă formalităţile pentru divorţ. Eu nu mă voi prezenta la nici o înfăţişare. De fapt, hotărâsem să plec peste câteva zile în străinătate.

  Dar de ce, frate? mă întrebă avocatul. (Era şi el unul din admiratorii perfecţiunii mariajului nostru.)

  Lena nu vrea să aibă copii, i-am răspuns, cu solemnitate.

  De altfel, credeam şi eu că acesta era adevăratul motiv.

  Deşi amănuntul acela fusese copleşit şi desfigurat de nenumărate întâmplări şi toxine care îi schimbaseră cu desăvârşire şi sensul, şi consecinţele.

  … Iar pentru mine, lucrul acesta e o datorie sacră, adăugai, mirându-mă puţin de severitatea cu care vorbeam. Eu nu înţeleg mariajul nodern, bazat exclusiv pe egoism…

  Mă ascultam vorbind, şi propriile mele cuvinte mă convingeau. După ce am rămas singur, am început să mă plimb prin birou, concentrat, aşa cum îi stă bine unui bărbat matur, cu probleme morale. Inutil să-ţi spun că toate problemele acelea le descoperisem ad-hoc, silindu-mă să justific cererea de divorţ faţă de prietenul avocat. Drama în care intram mă flata oarecum; devenisem un bărbat care suferă din cauza principiilor sale morale, un soţ care-şi sacrifică propriul său cămin pentru că nu vrea să abdice de la o înaltă ţinută morală etc. Mai târziu, cât aveam să sufăr din pricina vanităţii şi fatuităţii din acele zile! Dar atunci, durerea (mai precis, iritarea) mea era consolată de o seamă de false idei pentru care îmi închipuiam că sufăr. Şi, fireşte, mai era noutatea situaţiei, toate acele amănunte inedite care-mi atrăgeau atenţia. Îmi repetam de mai multe ori pe zi: „Iată că divorţez”… şi asta parcă adăuga o gravă solemnitate gestului meu irascibil de a mă despărţi cât mai repede de Lena…

  Dar cât de înspăimântătoare a fost deşteptarea, o săptămână mai târziu, în singurătate! M-am trezit, de data aceasta, cu adevărat îmbătrânit, şi dorul meu de Lena crescuse iară ca în cele dintâi luni ale dragostei noastre. Îmi era totuşi ruşine să fac un singur gest de împăcare. Nu ştiu cum să explic paralizarea aceasta totală. Când mă gândeam că o voi vedea şi că va trebui să-i cer iertare şi s-o rog să se întoarcă, pierdeam orice putere de a mă hotărî. Speram prosteşte că Lena se va întoarce de bunăvoie, că nu va fi nevoie de rugăminţile mele. Am aflat, pe de altă parte, că şi ea suferă cumplit şi că ajunsese aproape de nerecunoscut. Unul din prietenii mei o întâlnise. Era alta, cu desăvârşire alta, îmi spunea. Şi, cu toate acestea, formele divorţului nostru îşi urmau nestingherite drumul. Într-o zi, exasperat de tăcerea ei, i-am scris câteva rânduri, rugând-o să mă ierte şi să se întoarcă. Am primit răspunsul de-abia după câteva zile. „Te-am iertat! „ îmi scria. Atât. Nici un cuvânt mai mult. Am fost atât de umilit de răspunsul ei, încât am concediat servitorii, am închis casa şi am plecat pentru trei luni în străinătate…

  Eram la Paris când am aflat vestea morţii mătuşii ei. I-am trimis o telegramă de condoleanţe. Mi-a mulţumit printr-o simplă carte de vizită, cu numele ei de fată. Am înţeles că divorţul se transcrisese…

  De-abia după ce mi-am dat seama că Lena nu-mi mai aparţine, am înţeles că viaţa mea a ratat într-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poţi intui; sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viaţă, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poţi păcăli cu iluzia că tinereţea nu e sfârşită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare. Şi tocmai iluzia aceasta că ar fi timp să faci ceva, că stă în putinţa ta să evadezi din mizerie şi deşertăciune, nutreşte sentimentul ratării şi al naufragiului. Dacă ai fi bătrân, poate că nu te-ai mai plânge de hotărârile destinului. Dar ţi se pare că ceva mai poate fi încă salvat, şi neputinţa de-a salva, paralizarea oricărei iniţiative, te zdrobeşte…

  Trecuseră aproape două luni de când n-o mai văzusem pe Lena. Uneori mi se părea că toate întâmplările acestea recente sunt un vis urât. N-aveau nici un motiv