întrebau ce loc să alegem, când cineva spuse că mă cheamă Lena la telefon. L-am rugat să-i spună că sunt ocupat acum. Unul din prietenii mei începu să zâmbească. M-a iritat nespus zâmbetul acela batjocoritor.

  Controlul! şopti el, destul de tare ca să-l aud eu. Ieşi o dată pe an singur în oraş şi ţi se ia urma…

  Te înşeli, amice, l-am întrerupt eu. Soţia mea îmi lasă deplina libertate. Suntem un mariaj modem, adăugai încercând să zâmbesc.

  Dar, recunosc, eram prea nervos, şi telefonul acela al Lenei mă plictisise.

  Toţi ne lăudăm aşa, spuse un altul.

  I-am privit pe toţi, prefăcându-mă mirat, uimit.

  Fiţi serioşi, le-am spus. Haideţi, mai bine. Să nu pierdem timpul!…

  M-am întors acasă dimineaţă. Pentru întâia oară, de când mă căsătorisem, lipseam o noapte întreagă la o petrecere. De fapt, noaptea fusese stupidă, lamentabilă, şi femeile acelea sărmane care se îmbătaseră în jurul meu îmi făceau o silă nespusă.

  Intrând în odaie, am fost surprins întâlnind-o pe Lena lângă fereastră. Lampa ardea; am înţeles că nu dormise toată noaptea. Cred că păşeam destul de zgomotos, căci s-a întors înfiorată. Aproape că n-am recunoscut-o. Cum poate o femeie să îmbătrânească într-o singură noapte! mă miram eu. Îmi venea să zâmbesc, totuşi. Ţinuta şi figura Lenei aveau ceva grav şi strident, ceva de melodramă, şi mă irita.

  Ce s-a întâmplat cu tine? mă întrebă, cu glasul obosit. Am telefonat mereu la club.

  Am fost cu nişte amici să ne amuzăm, i-am răspuns.

  Continua să mă privească, uluită. Parcă nu înţelegea nimic, parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. Cineva răsturnase pe pantalonii mei un pahar cu cointreau, şi cred că Lena începuse să simtă mirosul acela greţos de alcool.

  Tu nu te culci? o întrebai eu, cu oarecare vulgaritate.

  Clătină din cap.

  Nu mi-e somn, şopti.

  Nu ştiu de ce, mă obseda un gând stupid; încearcă să joace o scenă de melodramă, îmi spuneam. Nu eram deloc dispus s-o cred în dimineaţa aceea. Eram destul de furios pe mine, şi sila ce-o simţeam faţă de propria mea degradare mă silea s-o urăsc pe Lena. Într-un anumit sens, socoteam, numai ea e de vină pentru toată această tristă întâmplare.

  M-am dus să mă culc, silindu-mă să par liniştit şi indiferent Am adormit anevoie, după ce m-am sufocat apăsându-mi perna pe gură…

  … M-am trezit, mahmur, la căderea serii. Lena nu mai era în odaie. Patul ei nu fusese atins. După ce mi-am făcut duşul, am chemat pe fata din casă.

  Doamna a plecat imediat după masă, mi-a spus.

  Am dat din umeri. Mă şantajează, mi-am spus. Şi am simţit din nou, mai puternică, ura din noaptea aceea împotriva Lenei. Aveam oarecari treburi şi am ieşit în oraş. Era întuneric. Încet-încet, mă copleşeau tristeţea, regretele. În fond, e o fată bună, îmi spuneam. Gândurile acestea mă linişteau. Ne vom întâlni la masă şi ne vom împăca. Ne împăcasem noi după certuri mai grave, încercam eu să mă încurajez. (Deşi niciodată până atunci nu petrecusem noaptea într-un loc dezmăţat. Şi nici nu-i dădusem a înţelege că ne-am putea despărţi.) Am intrat într-o florărie şi i-am trimis un coş întreg cu violete. M-am plimbat apoi puţin, ca să-mi adun gândurile, şi m-am întors acasă. Am intrat repede, cu o oarecare emoţie, în odaia ei. Voiam să-i cer iertare, s-o îmbrăţişez, să-i spun cât de idioată a fost purtarea mea. Am găsit coşul cu violete, cu cele câteva cuvinte ale mele, pe masa de toaletă. Lena încă nu se întorsese. Nu ştiam ce să cred. Fata din casă nu ştia nici ea nimic. Am aşteptat-o cu masa până la 11 noaptea. Apoi m-am închis în biroul meu, încercând să-mi dau seama ce trebuie să fac. Era ridicol să anunţ pe cineva. Era ridicol, mai ales, s-o caut la rude sau la cunoscuţi. Toţi ştiau că suntem o pereche fericită, un menaj ideal. Cu două-trei zile înainte eram, pretutindeni, soţii model. Şi acum, deodată, să întrebi dacă nu cumva ştie unde ar putea fi soţia ta…

  Aproape de miezul nopţii a sunat un comisionar, cu o scrisoare. Îmi scria, într-adevăr, Lena. Dar nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi scria că doarme noaptea aceasta la mătuşa ei, că un avocat mă va vizita a doua zi de dimineaţă pentru a sta de vorbă cu mine, că îmi mulţumeşte pentru fericirea pe care i-am dăruit-o în aceşti trei ani. Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o începuse de mai multe ori, ca să nu pară prea patetică şi, în acelaşi timp, să rămână destul de prietenoasă.

  Am coborât imediat, am luat o maşină şi m-am dus după ea. Am găsit-o singură în salon; foarte obosită, cu figura aspră, opacă. Am îmbrăţişat-o, dar ea m-a depărtat uşor, silindu-se să zâmbească.

  Ce ţi-a venit? o întrebai eu. Ce înseamnă glumele astea?

  Ea s-a aşezat alene pe marginea unui fotoliu şi şi-a rezemat fruntea în palmă. Mi s-a părut că e emoţionată. Mi-am spus că poate regretă scrisoarea şi am vrut s-o cuprind în braţe. A încercat să se apere; apoi, faţă de insistenţele mele, n-a mai rezistat. Doar ochii îi erau închişi şi buzele strânse. Era îngheţată.

  Lasă-mă, te rog, îmi şoptea.

  O priveam din nou, silindu-mă să înţeleg ce s-a întâmplat. Căci, îmi spuneam, nu avea nici un motiv să se despartă de mine. Nu avea motiv nici măcar de supărare. Nu-i trimisesem oare un coş cu violete? Şi nu venisem după ea, la miezul nopţii, s-o rog să se întoarcă acasă? Chiar dacă la început aş fi jignit-o, faptul că eu îi cerusem iertare mă absolvise de orice vină.

  Nu înţeleg nimic! exclamai, în cele din urmă.

  Tu ai voit asta, vorbi Lena, cu fermitate, dar şi cu foarte multă părere de rău.

  Ţi s-a părut ţie! mă apărai. A fost o glumă!

  Lena îşi ridică fruntea şi mă privi turburată, căutându-mi ochii. Mă