timp, pe care nimeni nu mi-l mai putea da înapoi, că l-am lăsat să treacă stupid, nepăstrând nimic din el, decât amintirile, nepăstrând nimic viu, nimic al meu… Dacă, din primul an de căsătorie aş fi avut un copil, mă gândeam, acum aş fi fost altfel. Aş fi continuat să cresc o dată cu el, aş fi simţit că am pentru cine trăi. Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi, câteodată, că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva. Căci ceea ce mă apăsa mai mult în după-amiaza aceea era sentimentul ireparabilului. A trecut ceva, a trecut, şi eu n-am băgat de seamă… E cumplit să-ţi dai seama de asta…

  Am auzit cum se deschide uşor uşa, şi Lena a venit repede lângă mine. După glas, după ochii ei arşi, am înţeles că fusese foarte emoţionată şi plânsese.

  M-ai înţeles greşit, a început ea să-mi spună, şovăitoare. Şi eu aş vrea… Dar nu aşa, deodată, la întâmplare… De ce nu mi-ai spus până acum?!…

  Nu-i răspundeam. Cât de departe am simţit-o de mine, cu preocupările ei de fată excepţională!… Dar Lena se încăpăţânase şi stăruia.

  E un lucru grav, dragul meu… Şi-apoi, după o clipă de concentrată tăcere… Sau poate aşa ne-o fi nouă scris, să trăim la întâmplare…

  Parcă şi-ar fi spus cuvintele acestea sieşi. Căci mi s-a părut mai tristă după ce le-a rostit, ca şi cum le-ar fi meditat sensul. La ce s-o fi gândit atunci? La întâlnirea noastră în casa lui Clody, la noaptea aceea din Veneţia?… Era, în orice caz, preocupată, şi gândurile ei – cât de bine simţeam asta! – nu se potriveau cu ale mele…

  Nu e nimic, spusei atunci aspru, încercând s-o umilesc. Am să te păstrez pe tine pentru fericire…

  Am privit-o, şi mi-a făcut bine suferinţa pe care i-o citeam în ochi, pe faţă. Cunoşteam foarte bine voluptatea aceasta de a o face să sufere. De câte ori nu o umilisem, până atunci, nu o mâhneam de moarte, dintr-o pornire sălbatică şi întunecată, pe care nu o puteam stăpâni, de câte ori nu o chinuiam ca să-i zăresc faţa răvăşită, ochii secaţi!… Asta facem cu toţii, de altfel. De asta nu scapă nimeni…

  … Am să te păstrez pentru ceea ce eşti în stare, continuai, zâmbind crispat. Se găsesc destule de celelalte…

  Am crezut că are să izbucnească în lacrimi. Dar, deşi s-a făcut foarte palidă, s-a ridicat calmă de lângă mine şi s-a îndreptat agale către uşă.

  Cred că te-ai gândit bine, mi-a spus când a pus mâna pe clanţă.

  Am privit-o cu oarecare ciudă. Încearcă să pozeze în femeie superioară, neînţeleasă, mi-am spus. Poate că n-au rănit-o de ajuns cuvintele mele. Dar mai am şi altele la îndemână!

  Tu poate crezi că glumesc, i-am spus.

  Aş fi vrut să o văd clătinându-se sub insultele mele. Asta m-ar fi satisfăcut, m-ar fi îmblânzit, poate. Răceala ei mă exaspera. Ascultase ultimele cuvinte lângă uşă, cu mâna pe clanţă, zâmbind.

  Sunt sigură că vorbeşti serios, mi-a răspuns. Tu întotdeauna ai vorbit serios… De aceea te-am şi iubit atâta, adăugă mai încet.

  Ar fi vrut să zâmbească, dar au podidit-o lacrimile şi îşi rezemă braţul de uşă. Eu nu m-am ridicat s-o prind în braţe, să-i cer iertare. Nu eram încă potolit.

  Cu asemenea lucruri nu glumesc, i-am spus.

  A tăcut câteva clipe, apoi a deschis repede uşa şi a plecat fără să mă privească.

  Altă dată, cu vreo doi ani înainte, când scenele acestea se repetau foarte des, de câte ori izbucnea în plâns şi pleca din odaie, îmi spuneam: „Are să-i treacă! De data aceasta am rămas şi eu fără gânduri, fără dorinţe, aşa cum mă găsise Lena intrând în birou, trântit pe canapea, cu ochii pierduţi în vid. Eram trist, eram poate deznădăjduit, dar mă copleşea mai ales regretul că nu-i spusesem tot ce aveam de spus. Cel puţin, dacă ne certăm, să ştie măcar tot ce cred eu despre ea, despre inteligenţa ei de femeie superioară…

  XV.

  În seara aceea nu a coborât la masă. Feciorul mi-a spus că doamna nu se simte bine. N-am vrut să întreb mai mult şi m-am silit să mănânc în linişte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. După masă am trecut în biroul meu, neştiind ce trebuie să fac. De altfel, în zilele acelea mă purtam cu totul la întâmplare. Nu ştiam, cu câteva clipe înainte de a lua o hotărâre, ce hotărâre voi alege. Nervii şi frazele pe care apucam să le încep – neştiind niciodată cum o să le termin – mă conduceau după voia lor, fără ca eu să pot interveni într-un fel sau altul. Lucrurile acestea nu se mai întâmplaseră niciodată cu mine; cel puţin nu într-o asemenea măsură. Dar în acea zi eram cu desăvârşire năuc, şi nu rămăseseră vii în sufletul meu decât resentimentele.

  M-am hotărât deodată să mă duc la club. Am deschis uşa dormitorului şi i-am spus Lenei:

  Eu am să petrec noaptea aceasta la club; să nu mă aştepţi.

  Am avut impresia că au zguduit-o teribil cuvintele mele. M-a privit înspăimântată, palidă. A pornit spre mine, parcă ar fi vrut să mă roage ceva, dar eu i-am spus „noapte bună” şi am închis uşa chiar în clipa când era foarte aproape de mine. Am coborât scările destul de mulţumit. Mă convinsesem că Lena suferă, şi asta parcă limpezise puţin amara mea turburare.

  Am găsit la club câţiva tineri pe care îi cunoscusem în casa lui Clody. M-au invitat la o masă de pocher. Nu mă amuza însă deloc în noaptea aceea jocul de cărţi. Aş fi vrut, într-adevăr, să fac ceva neobişnuit, ceva de care să afle Lena şi care s-o silească să sufere. Le-am propus să ieşim în oraş. Tocmai se