Ea începu să râdă.

  Nu m-ai ales tu aşa? mă întrebă, cu oarecare orgoliu.

  E adevărat, spusei, începând să devin serios. Şi totuşi, ce frumos e să vezi doi oameni îmbătrânind împreună…

  Nu ştiu de ce i-am spus asta. Cu o clipă înainte nu-mi trecuse prin minte că i-aş putea spune un asemenea lucru. M-a privit şi mai mirată.

  Îmbătrânesc şi eu, adăugă, dar în felul meu… Tu nu observi nimic?

  Eşti atât de tânără! exclamai eu, aproape cu invidie, privind-o.

  Am visat întotdeauna un soţ care să mă ocrotească şi să mă înveţe lucruri grele şi necunoscute, şopti ea.

  Dar parcă nu-mi adresa mie cuvintele acestea. Parcă şi le şoptise sieşi. Aş fi vrut să-i spun: „Şi eu am visat o soţie care să-mi fie tovarăşă şi să mă ocrotească”… Dar mi-am dat seama că aş fi spus o prostie într-o clipă de slăbiciune, şi m-am mulţumit să zâmbesc.

  Ce s-a întâmplat cu tine? mă întrebă ea brusc, mirată, cuprinzându-mi capul în palme. N-ai fost niciodată aşa…

  Cum eram? Nu-mi dădeam seama. Poate că nu mai eram cel dinainte, poate că mă trezisem dintr-un fel de letargie în care mă adâncise treptat dragostea şi căsătoria. Adevărul este că oricât de turbure m-aş fi simţit în acea zi, îmi dădeam totuşi seama că sunt altul. M-a mirat doar puterea ei de ghicire. Mă cunoştea, oare, atât de bine? Mă învăţase oare atât de bine pe dinafară? Eram intimidat oarecum, nu cumva să înţeleagă mai mult din şovăielile mele din acea zi, dar, în acelaşi timp, eram flatat că sunt atât de iubit, încât cea mai ascunsă schimbare a sufletului meu nu-i poate scăpa ochiului iubitei.

  Mă gândeam numai… spusei tărăgănat, privind-o în ochi. Mă gândeam că ar fi timpul să avem un copil…

  Nu ştiu cum m-am hotărât să-i spun cuvintele acestea. Dar, îndată ce le-am rostit, o emoţie covârşitoare mi-a înmuiat sufletul. Încă puţin şi ochii mi s-ar fi împăienjenit de lacrimi… Dumneata cred că n-ai să înţelegi niciodată lucrurile acestea. Nu te judec, dar n-ai să poţi înţelege. Nici eu nu înţelesesem nimic până atunci. Crezusem că e vorba de dragoste, de oboseală, de pierderea tinereţii, dar toate acestea, mi-am dat atunci seama, fuseseră doar stări provizorii, nedemne chiar. Descoperisem atunci, la întâmplare, că îmi lipsise altceva, că în toţi aceşti trei ani îmi lipsise altceva.

  … E timp, adăugai eu cu fervoare.

  Lena mă privi zâmbind.

  Dar cum, aşa, deodată? mă întrebă ea.

  Am ridicat din umeri, neputincios să exprim tot ce mie mi se părea evident şi urgent Voiam totuşi să-i spun o sumă de lucruri, dar i-am întâlnit privirile şi mi-a fost deodată ruşine de patosul cu care mă pregăteam să-i vorbesc. Am început să zâmbesc prosteşte.

  Mă întreb mereu cum de ţi-a venit asta aşa, deodată? repetă ea.

  Părea că o interesează mai mult să rezolve această enigmă decât să-mi răspundă mie. Nu ştiu de ce, în clipa aceea mi-a fost ciudă pe ea. Atâtea şi atâtea sentimente obscure, pe care anevoie le pot desluşi, deşi m-am gândit apoi multă vreme, şi am căutat să-mi amintesc moment cu moment discuţia noastră… O priveam, aşa cum era, foarte tânără şi foarte proaspătă, şi cred că între toate acele gânduri care miau trecut atunci prin cap era şi acesta: să te văd pe urmă…

  Suntem încă destul de tineri, şopti ea. Şi doar nu ne-am luat pentru asta…

  Mi s-au părut cuvintele ei de o rece vulgaritate. Toată bucuria mea era coclită, strivită de neînţelegerea aceasta totală. Simţeam cum îşi apără ceva necunoscut mie, cum îşi apără un egoism pe care, până atunci, nu i-l bănuisem.

  … Ne-am luat ca să fim fericiţi… vorbi ea din nou, mai stins, aproape cu oboseală.

  Nu i-am răspuns nimic. Rămăsesem trântit lângă ea, cu privirile în tavan. Mă simţeam umilit, turburat, furios. Simţeam toate acestea, parcă descoperisem prea multe lucruri în câteva ceasuri. Gândul că trebuie să am un copil începea să mă obsedeze. Şi ea vorbea de fericire ca de un lucru pe care nu l-ar fi cunoscut niciodată… Mi s-a părut, atunci, străină şi aspră. Aş fi vrut să-i spun un cuvânt greu, dar mi-era o nespusă milă de mine însumi. Şi apoi, recunosc, devenisem atunci laş. Mi-era teamă să nu se întâmple ceva ireparabil.

  În acea clipă am fost chemaţi la masă şi ne-am ridicat amândoi, foarte turburaţi.

  Dar a fost o masă foarte tristă. N-a mâncat niciunul din noi. Evitam să ne întâlnim privirile şi vorbeam cuvinte fără nici o importanţă, doar când se afla feciorul în preajma noastră. Îmi opream ochii, în neştire, pe mâna ei, îi urmăream obsedat degetele. A băgat însă de seamă şi a încercat să şi le ascundă, prin gesturi mici, pripite, inabile. Roşea mereu, de altfel. Nu ştiu de ce, părea şi ea emoţionată…

  Când am rămas din nou singur, m-am simţit foarte trist. Nu mai întâlnisem sentimentul acesta de foarte multă vreme. Nu-mi dam seama ce mă apasă, ce-mi lipseşte. Aprindeam ţigară de la ţigară, în biroul meu, fără să am curajul de a lua o hotărâre. Mă băteau fel de fel de gânduri. N-aş fi crezut până atunci, că trăisem atât. Zece, douăzeci, treizeci de ani, ajungeam departe cu mintea şi mă întâlneam pretutindeni, pe mine, mă întâlneam în împrejurări curioase, unele de-a dreptul fără nici o noimă, alături de rude, de prieteni, de oameni care muriseră demult. Şi din toate amintirile acestea neorânduite, care mă întristau, se ridica parcă mai apăsătoare dorinţa mea de a avea, cât de curând, un copil…

  … Nu ştiu cum să-ţi explic nevoia aceasta. Din tot ce mi-ai spus, am înţeles că dumneata n-ai cunoscut niciodată setea obscură de a te naşte din nou, nevoia unei compensaţii în altcineva decât tovarăşa de iubire şi de viaţă. Simţeam, atunci, un fel de sălbatică deznădejde că am lăsat să treacă atâta