dat seama mai târziu, pierduse încetul cu încetul ceea ce era mister, spontaneitate, fantezie în făptura ei. Cum să explic mai bine schimbarea aceasta? începea parcă să se îngroaşe. Şi, ceea ce e mai important, Lena îşi dădea foarte bine seama de tot ce se schimbă în ea. Asta o deprima, desigur, o făcea mai tăcută în intimitate, o făcea uneori chiar absentă…

  Cred că am început să înţeleg toate acestea câteva săptămâni în urmă. Era primăvară. Mă oprisem întâmplător în faţa vitrinei unui birou de voiaj. Nu ştiu de ce, priveam cu nesaţ o mare reclamă colorată; coasta unui munte acoperit de zăpadă şi o pereche de schiori, cu capetele descoperite, alunecând vertiginos la vale. Nu-mi dam seama ce mă reţine în faţa desenului acesta convenţional; în nici un caz nostalgia unei călătorii sau a unei vacanţe într-o staţiune celebră în sporturi de iarnă. Îmi plăceau figurile tinerilor; desenul sumar, culoarea violentă, zâmbetul acela de stridentă sănătate, totul era parcă făcut să mă îngândureze. În clipa următoare auzii înapoia mea glasuri tinereşti. Întorsei capul, cu o neobişnuită curiozitate. Două fete, însoţite de doi tineri, se pregăteau zgomotos să traverseze Calea Victoriei. I-am privit lung şi, în acea clipă, o stranie melancolie mă năpădi. Nu ştiu cum să-ţi explic mai bine ce-am simţit atunci. Au trecut mulţi ani, şi dacă nu te-aş fi ascultat povestind cu atâta sinceritate iubirea dumitale şi tot ce a urmat după aceea, poate că n-aş fi avut curajul să-ţi mărturisesc asemenea întâmplări. Nu le-am mărturisit nimănui. Eu nu am avut prieteni care să asculte lucruri de felul acestora. Şi-apoi, există o curioasă discreţie, un fel de decenţă consimţită tacit de toţi bărbaţii de o anumită vârstă, pe care dumneata nu ai de unde s-o cunoşti, dar care face ca despre asemenea lucruri să nu se vorbească niciodată deschis…

  Nu simţeam nici un fel de invidie privind în urma tinerilor zgomotoşi, mă grăbesc să precizez asta. Nu-i invidiam pe ei pentru sănătatea şi tinereţea lor. Copleşitoare erau doar propriile mele regrete. Parcă atunci de-abia mi-aş fi dat seama că am pierdut ceva pentru totdeauna; că, orice aş fi făcut, oricât de generoasă ar fi continuat să se arate viaţa şi soarta faţă de mine, nu mă voi mai întâlni niciodată cu anumite lucruri, cu o anumită stare… Nu prea izbutesc să spun exact ceea ce vreau. Vorbele acestea se leagă unele de altele mai repede decât aş fi eu dispus să le rostesc. Îmi lipsesc termenii poate. Şi mai e un lucru, de care îmi dau bine seama: nu sunt obişnuit cu asemenea analize, deşi nu acesta e termenul propriu; nu sunt obişnuit să mă analizez. Mi-a plăcut întotdeauna să am lângă mine, gata pentru orice conversaţie inteligentă, câteva idei generale. Deşi, după întâmplările pe care ţi le povestesc, am început să gândesc cu mai multă consistenţă. Dumneata ghiceşti prea bine ce vreau să spun. Te ascultam povestind şi-mi dădeam seama cu câtă uşurinţă înţelegi oamenii. Evident, ai avut de la început alte preocupări decât ale mele…

  … Oricum, să nu crezi că invidia mă deprimase atât în dimineaţa aceea. Nu aveam de ce să invidiez pe nimeni. Nu mă simţeam bătrân (nu împlinisem încă 39 de ani), ci numai trecut… Are să-ţi vină greu să înţelegi ce-ţi spun eu acum. Sunt lucruri pe care nu le simt decât bărbaţii care au trecut pe aici; şi nici măcar nu le simt toţi. Dacă te preocupă foarte mult un lucru, cred că nici nu ai timp să-ţi dai seama că îmbătrâneşti. Deşi, repet, atunci nu era vorba de bătrâneţe. Un bărbat nu se simte niciodată bătrân când e bogat şi lipsit de timidităţi. Altceva se întâmpla cu mine atunci, în dimineaţa aceea de primăvară. Îmi amintesc lucrurile acestea pentru că ele au jucat un rol important în viaţa mea, pentru că din cauza lor s-a schimbat cu desăvârşire viaţa mea. Altminteri, poate că le-aş fi uitat până astăzi. Cum îţi spuneam, au trecut atâţia ani, opt, nouă ani. Am uitat atâtea alte lucruri importante. Am uitat războiul, bunăoară…

  … Dar, nu ştiu de ce, mi-am dat atunci seama că se schimbase ceva. Nu pot spune că nu mă mai simţeam tânăr. Dar simţeam că trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasă parte din tinereţea mea. În orice caz, pierdusem ceva fără să bag de seamă. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel de lucruri? Nu-mi dădeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era că îmi sunt interzise anumite lucruri. Şi încă expresia aceasta: „interzise”, e foarte vagă. Pentru că, uneori, mai poţi avea speranţe că ai putea răzbate şi peste un lucru interzis; printr-o nebunie oarecare sau printr-un mare noroc sfărâmi hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simţeam asta. Simţeam că anumite lucruri, pe care nu izbuteam să le identific, au murit pentru mine; că orice as face, oricât m-ar ajuta norocul şi viaţa, nu le voi mai putea întâlni…

  … M-am întors acasă foarte turburat, dar, în acelaşi timp, cu o mare dorinţă de a o îmbrăţişa pe Lena. Acum îmi era mai necesară ca niciodată. Nu ştiu ce aşteptam de la ea; poate o îmbrăţişare mai prietenească, poate un cuvânt mai cald. În nici un caz nu aşteptam consolare. Eram încă foarte turbure. N-aş fi avut curajul să-i mărturisesc descoperirea mea. Şi apoi, nici n-aş fi ştiut ce să-i spun. Lucrurile s-au precizat de-abia pe urmă. Atunci simţeam numai o foarte stranie melancolie şi un început de teamă… Da, cred că asta era. Un fel de teamă copilărească, parcă n-aş mai fi putut rămâne singur, parcă mă grăbeam să o păstrez pe ea mai strâns lângă mine, mai indisolubil legată de mine…

  Luând-o atunci în braţe, i-am spus în glumă:

  Îmbătrânesc, Lena!

  M-a privit uimită; şi – dar poate mi s-a părut mie – cu o uşoară ironie. Nu mi-a răspuns nimic. A început să mă mângâie pe păr, absentă.

  Şi din păcate îmbătrânesc numai eu, adăugai, tot