Tânărul meu prieten nu putea înţelege toate lucrurile acestea atunci. Le-a înţeles şi el mai târziu, acum în urmă, dar aceasta e altă poveste, pe care nu am timp să ţi-o spun. Ne-am despărţit destul de trişti, amândoi. Discuţia îmi limpezise totuşi anumite lucruri şi mie. M-am gândit multă vreme la câteva amănunte, la câteva cuvinte pe care i le spusesem. „Multă vreme” este, totuşi, puţin exagerat. Căci, după câteva zile, eram plecaţi din ţară, amândoi îndrăgostiţi până la patimă, ca în primele săptămâni de dragoste. Am stat câteva luni în străinătate. Atunci am început să-mi dau seama ce admirabilă femeie de lume, cum se spune, este Lena, ce bine ştie să cunoască ea oamenii, ce agreabilă tovarăşă este în cercurile îmbogăţiţilor de război şi ale bancherilor, cercuri pe care eram obligat să le frecventez.

  În tot timpul acesta, sentimentul că apropierea Lenei mă macină şi mă anihilează aproape că nu mi-l mai aminteam. Aşa cred, cel puţin. Căci m-am trezit într-o zi că nu mai sufăr, nu mă mai apăr, nu mai lupt împotriva prezenţei Lenei. Nu ştiu cum să-ţi explic mai precis lucrul acesta; într-o zi, mi-am dat seama că sunt legat de Lena, că ea e a mea şi eu al ei, iar sentimentul acesta de definitivat nu mă mai tortura. Dimpotrivă, mi-ar fi fost greu să mă închipui altfel, fără ea. Cred că iubirea noastră se schimbase destul de mult în acest ultim timp. N-aş putea preciza în ce fel. Lucrurile acelea s-au scurs astfel, încât îmi amintesc perfect anumite întâmplări şi anumite întâlniri, dar stările de suflet de atunci nu izbutesc să le reconstitui.

  Când ne-am întors la Bucureşti, toamna, trecuseră furtunile dragostei. Mă obişnuisem cu Lena, mă împăcasem cu viaţa noastră comună. Îmi vedeam de treburi şi mă întorceam întotdeauna înfometat de casă, de soţie, de dragoste. Să fi fost asta adevărata fericire, singura care îi e îngăduită unui muritor? Nu ştiu. Am cunoscut foarte multe fericiri în dragostea mea; le-am cunoscut şi apoi le-am uitat, din vina mea, cum se întâmplă întotdeauna…

  M-am întâlnit din nou cu prietenul căruia îi mărturisisem, cu câteva luni mai înainte, nefericirea mea. Am fost foarte ruşinat văzându-l. Am avut impresia că-l minţisem. Voiam, cu orice chip, să-i spun, de data asta, adevărul. O jignisem pe Lena, plângându-mă faţă de el; uitasem dragostea noastră, fericirea noastră.

  Ştii, i-am spus zâmbind, ai avut dreptate atunci. A fost ceva cu totul trecător. O simplă neînţelegere. Aşa se întâmplă întotdeauna la început…

  Nu-l minţeam, nu voiam să-l păcălesc. Unii spun că orice bărbat căsătorit încearcă să convingă cât mai mulţi tineri să se căsătorească, pentru a-şi răzbuna libertatea lui pierdută, libertatea pe care o pizmuieşte la alţii. Dar în cazul meu, lucrul acesta nu se verifica. Nu-l minţeam spunându-i că mă înşelasem atunci şi că acum eram fericit.

  Tu nu poţi înţelege, i-am repetat de mai multe ori, nu poţi înţelege toate lucrurile acestea!…

  XIV.

  Uneori încercam să-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea. E curios cât de puţine amănunte mi-au rămas vii în memorie. Timpul trecea aproape fără să-mi dau seama. Ştiu doar că, îndată după aniversarea celui de-al treilea an de căsătorie, s-a petrecut un lucru cu desăvârşire straniu. M-am întors odată din oraş mai devreme ca de obicei şi am găsit-o pe Lena cu fruntea rezemată de fereastră. Parcă ar fi aşteptat pe cineva; dar în nici un caz pe mine, pentru că a tresărit uimită când am intrat în odaie şi am îmbrăţişat-o. Mă privea tulburată, cu oarecare mirare.

  Am pierdut piatra de la inel, îmi spuse arătându-mi mâna.

  Era un inel cu un smaragd mare, foarte frumos, pe care i-l dăruisem îndată după nuntă. Am încercat s-o liniştesc; poate s-a pierdut prin casă şi va fi găsit la scuturat. Ea clătină din cap, tristă.

  Nu e nimic, am să-ţi cumpăr altul, am mângâiat-o eu.

  Nu mi-a răspuns nimic atunci. Dar mi-am dat seama curând că pierderea aceea o socotea, într-adevăr, ireparabilă. Nu i-a mai plăcut nici un inel din câte i-am dăruit în urmă. Le purta ca să-mi facă mie plăcere, dar le scotea îndată ce rămânea singură. O surprindeam câteodată ascunzându-şi degetele şi, nu ştiu de ce, jocul ăsta copilăresc mă întrista.

  Nu-mi place, îmi răspundea când o întrebam de ce nu-şi alege alt inel.

  Îmi făgăduiam să-i cumpăr un smaragd tot atât de frumos ca acel pierdut, cu prilejul celei dintâi călătorii în străinătate. Căci, aparent, viaţa noastră rămăsese aceeaşi: treceam graniţa de cel puţin două ori pe an şi continuam să fim socotiţi, în toate cercurile pe care le frecventam, drept o pereche fericită. De altfel, nici n-aş putea să-ţi spun dacă eram sau nu fericiţi. Trăiam oarecum în neştire. Nu ştiu dacă Lena, măcar, observa vreo schimbare în viaţa noastră. De când mă „liniştisem” şi mă împăcasem cu noua mea condiţie, totul mi se părea nu numai firesc, dar şi necesar. Nu putea fi altfel; formula aceasta, aş spune, exprimă întreaga mea stare de suflet care a urmat înseninării finale. Mai târziu, după ce am cunoscut din nou suferinţa şi îndoiala, m-a uimit sterilitatea acelor doi ani şi mai bine de vieţuire împreună. Mă întrebam atunci unde dispăruse fata inteligentă şi nonconformistă, atât de vitală, atât de cultivată, pe care o întâlnisem la Clody şi o cunoscusem în Italia în săptămânile care au precedat căsătoria noastră oficială. De-abia atunci mi-am dat seama că se întâmplase o schimbare totală în Lena, o prefacere lentă, la care contribuisem, fără îndoială, în mare măsură şi eu, deşi nu o observasem. N-aş putea spune că ceea ce numeam „dragostea noastră” se alterase sau obosise. O ghiceam pe Lena tot atât de bună, tot atât de îndrăgostită de mine, tot atât de personală în felul ei de a se purta faţă de lumea cealaltă; dar, mi-am