mă făcea întotdeauna fericit. Lena îmi era necesară, aşa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de boli. Când o aveam, când eram lângă ea, dorind-o, parcă mă linişteam. Dar la început, în primul an de căsătorie, mă despărţeau de Lena şi foarte multe intervale de exasperare, aproape de ură. Nu ştiu cum să-ţi explic aceasta, dar nu o dată m-am trezit revoltat împotriva ei, indignat de căsătoria aceasta, care mă apăsa, sufocându-mă. Reveneam necontenit la ofiţerul acela din tren, în realitatea căruia nu mai credeam nici eu, de altfel, dar la care nu puteam renunţa, pentru că îmi stârnea gelozia, furia şi mă ajuta s-o urăsc.

  Nu ştiu în ce măsură simţea şi Lena aceleaşi porniri împotrivă-mi. Se schimbase şi ea, destul, după nuntă. Renunţase, cu o mare uşurinţă, la foarte multe din preocupările ei de fată: la artă, la muzică. Şi, cu toate acestea, nu putea deveni mondenă, nu-i plăcea să iasă în fiecare seară, cum o sileam eu. Am crezut, la început, că face asta din pricina lui Clody, cu care am păstrat cele mai bune relaţii; se temea, poate, să nu o întâlnesc prea des. Dar m-am convins mai târziu că o plictiseau în general cercurile mondene, era absentă, deşi întotdeauna foarte elegant îmbrăcată, după ultimul jurnal de mode, şi venită parcă anume ca să spună şi să asculte stupidităţi.

  Şi cu toate acestea, nu înţelegeam prea bine ce se petrece cu ea. Când ne întâlneam, simţeam doar atât: că mă aşteaptă, că îi e dor de mine, de îmbrăţişarea mea. Ne uitam amândoi în dragoste, ca doi bolnavi care-şi alină durerile. Setea asta reciproca se trăda chiar atunci când ne aflam printre străini. Ea mă urmărea pretutindeni cu privirile, veşnic înspăimântată. De altfel, acesta era singurul lucru care o interesa când ieşeam în lume. De aceea, poate, oamenii ne pizmuiau fericirea, dragostea noastră. Eram, într-adevăr, o pereche în aparenţă perfectă: ea, frumoasă, inteligentă, onestă – eu, un bărbat agreabil, bogat, întreprinzător. In plus, îndrăgostiţi unul de altul până la demenţă. Căci amănuntul acesta nu scăpa nimănui. In promiscuitatea ceaiurilor şi seratelor bucureştene, printre atâtea perechi adultere şi atâta tineret deşănţat, căsătoria noastră din dragoste, fericirea noastră alcătuiau un izbitor contrast, îmi dădeam şi eu seama uneori că am fi putut trăi cu adevărat fericiţi, că totul ne pregătise pentru asta, dar se întâmpla ceva, dincolo de noi şi de dragostea noastră, care ne făcea să suferim şi să căutăm suferinţa.

  Odată, peste vreo şase luni de la stabilirea noastră în Bucureşti, m-am întâlnit cu un prieten mai tânăr în hall-ul unei bănci. Cumpăram devize pentru o călătorie apropiată. L-a lovit, poate, oboseala figurii mele. În dimineaţa aceea avusesem din nou o ieşire violentă faţă de Lena, şi amintirea cuvintelor brutale pe care i le spusesem mă chinuia cumplit.

  Eşti bolnav? mă întrebă prietenul meu. Arăţi foarte rău…

  Poate, în alte împrejurări, l-aş fi minţit, pretextând o indispoziţie oarecare, căci mi-ar fi fost ruşine să-i mărturisesc profunda mea nefericire. Dar nu ştiu ce-am simţit în faţa tinereţii lui nepăsătoare, nu ştiu de ce i-am jinduit sănătatea şi liniştea lui şi m-a cuprins deodată o mare dragoste pentru el şi am voit să-i comunic acest lucru important, să-l previn, ca măcar el să se poată apăra şi să nu repete suferinţele mele.

  Sunt nefericit, i-am spus, asta e tot…

  A rămas surprins, neîndrăznind să mă întrebe mai mult. Dar nu aşteptam să-mi ceară el amănunte. I le-am mărturisit eu, sumedenie, exagerându-le chiar, ca şi cum spovedania aceasta neaşteptată mi-ar fi fost absolut necesară, ca un balsam. Mă ascultă la început încurcat, parcă s-ar fi temut, din clipă în clipă, să-i spun că Lena mă înşeală.

  Lena mă iubeşte tot atât de mult pe cât o iubesc şi eu, adăugai, ghicindu-i gândul. De asta nu mă voi putea îndoi niciodată. Faţă de celelalte soţii, pe care le cunosc eu, e o sfântă. Şi eu o iubesc, de fapt, de-abia acum am iubit cu adevărat…

  Bine, atunci… mă întrerupse prietenul zâmbind încurcat. Poate că nu e decât o neînţelegere trecătoare…

  Scuturai din cap; simţeam şi mai mult singurătatea mea, simţeam că oricâtă bunăvoinţă ar avea el, oricâte eforturi ar face, starea aceasta a mea îi va rămâne nepătrunsă, neînţeleasă.

  Nu e nici o neînţelegere, îi spusei. Dimpotrivă, toate merg admirabil. Rareori am întâlnit o femeie mai supusă, mai înţelegătoare. Şi e atât de inteligentă, încât orice neînţelegere eventuală dintre noi ar rezolva-o imediat… Dar e altceva, cu totul altceva. Nu ştiu dacă asta se datoreşte faptului că ne-am căsătorit. Cred că tot atât de nefericit aş fi fost şi dacă am fi trăit pur şi simplu împreună…

  Dar de ce? întrebă el din nou, mirat.

  Nu ştiu, nu înţeleg. Nu se poate altfel, asta e…

  Despărţiţi-vă atunci, şopti celălalt.

  Nu pot. Ar fi mai cumplit să trăiesc fără ea. Acum, după ce-am cunoscut-o, după ce ne-am îndrăgostit unul de altul, nu mai e nimic de făcut; trebuie să trăim împreună… Până la sfârşitul vieţii, adăugai eu turburat.

  Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi de definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte, în sensul concret al cuvântului. Adică numai eventuala ei moarte îţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât trăieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei… Lucrurile acestea nu le înţeleg tinerii şi, în general, nu prea le înţeleg cei care n-au trăit mult timp împreună cu o femeie. Uneori, atunci, strivit într-un anumit sens de o prea mare dragoste, te gândeşti la moartea iubitei. Ştii prea bine că, chiar dacă te-ai despărţi de ea, ea continuând să existe, să trăiască undeva pe acest pământ, nu vei simţi cu adevărat libertatea. Nu o vei putea simţi