ne-am întors în ţară, totul s-a schimbat în câteva zile. Foarte puţini cunoscuţi ştiau de căsătoria noastră. Unii dintre ei nici n-au crezut că suntem, într-adevăr, căsătoriţi, decât după ce am închiriat un apartament luxos, l-am mobilat şi am început să primim vizite. Printre cei dintâi musafiri a fost Clody. Venise cu soţul ei. Eram puţin nervos văzându-i, dar întâlnirea a fost cordială. A sărutat-o pe Lena cu mare dragoste. Soţul ei m-a îmbrăţişat. Nu le venise să creadă la început, dar apoi totul părea în cea mai perfectă ordine. Ne-au invitat pentru a doua zi la masă, şi am primit. Vorbeam de o sumă de lucruri stupide, şi eu spuneam din când în când: „nevasta mea”. Clody pufnea în râs. Lena zâmbea stingherită, dar parcă şi ea începea să accepte tot ce se întâmpla cu noi.

  Ne-am dus a doua zi la masă. Clody încerca să-mi facă, foarte abilă, curte, şi, deşi lucrul acesta îmi era insuportabil, continuam să vorbesc, să râd, să glumesc. Numai Lena tăcea. In cele din urmă, mă enervă tăcerea.

  N-ai tact, i-am spus eu, întorcându-ne acasă.

  Am să încerc să învăţ asta, mi-a răspuns ea.

  Dar era foarte tristă. Îndată ce-am rămas singuri la noi în odaie, şi-a cuprins capul în palme şi a rămas aşa, pierdută. M-am prefăcut la început că nu o observ. Dar în cele din urmă, tăcerea aceasta absurdă mă exasperă.

  Ce ai? o întrebai, aspru.

  Sunt obosită, îmi spuse.

  Bănuiesc eu ce ai, începui. Te plictiseşte că am fost la Clody!… Doar n-o să trăim ca în pădure. A trebuit să găsesc o formulă care să ne împace pe toţi. Am atâţia prieteni în cercurile ei. Şi apoi, nu putem renunţa aşa, fără motiv, la o lume întreagă…

  Vorbisem enervat, cu convingere, dar, de fapt, tot ce spusesem îmi era perfect indiferent. Îmi era indiferent dacă frecventam sau nu cercul lui Clody; cu sau fără ea şi prietenii ei, îmi era totuna. Dar simţeam nevoia să mă răzbun pe tăcerea aceea dojenitoare.

  Nu mă gândeam la Clody, şopti Lena. Ea nu e de vină aici…

  Atunci mă învinovăţeşti pe mine, replicai, încântat că găsisem un motiv de ceartă.

  Nu-mi dădeam seama de ce voiam să ne certăm. Mă simţeam însă atras de suferinţa aceasta pe care i-o provocam şi care mă făcea şi pe mine să sufăr. Voiam cu orice mijloc s-o umilesc, s-o insult. Fiecare cuvânt brutal pe care i-l spuneam mă rănea întâi pe mine, dar suferinţa aceasta mă încânta, liniştindu-mă.

  Evident, eu sunt vinovatul, continuai ridicând tonul. Eu te fac să suferi. Recunoaşte că te simţi nefericită lângă mine…

  Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe toată dragostea mea, uitasem cât de fericit fusesem lângă Lena. Aş fi vrut să-mi răspundă cu violenţă; ca s-o pot jigni mai sângeros. Nădăjduiam oare că totul s-ar putea rupe între noi, că ne-am putea despărţi atât de repede? Nu ştiu. În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a o chinui.

  Dar ea continua să tacă, absentă. Nici nu plângea măcar. Rămăsese ca la început, împietrită. Târziu, mi-am dat seama că am exagerat şi am ieşit din odaie. Dar cum am rămas singur, o cumplită remuşcare începu să mă macine. Remuşcare şi în acelaşi timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult o iubesc, cât de mult sufăr din pricina ei. Nu voiam totuşi să mă întorc atât de repede. Am auzit-o însă umblând prin odaie, dezbrăcându-se somnoroasă, şi atunci am intrat, ca să mă pregătesc şi eu de culcare. Nu mă privea. Observai că plânsese, ochii îi erau înlăcrămaţi. Câteva clipe n-am ştiut ce mă voi hotărî să fac; s-o cuprind în braţe – înfometat de trupul ei – sau să încep s-o insult, infernal, exasperat de durerea ei, de care mă simţeam responsabil. Şovăiam. Apoi, fără să-mi dau seama, m-am apropiat şi am luat-o în braţe…

  Scenele acestea s-au repetat de nenumărate ori în cei trei ani cât am fost împreună. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi era mai dragă, mai necesară. Nici nu ştiu, de altfel, dacă atunci am fost, într-adevăr, îndrăgostit, dacă am trăit cu adevărat dragostea. Altceva, mai grav, mai tragic mă lega de Lena; îmi era necesară, indispensabilă. Întocmai ca aerul, ca apa, ca lumina. Mă exprim, desigur, foarte prost, dar aşa era. Nu puteam fără prezenţa ei şi totuşi, îndată ce mă aflam prea mult alături de ea, simţeam o poftă năprasnică să mă liberez, să o chinui, să o insult. De cele mai multe ori izbuteam să mă controlez. Altminteri, viaţa noastră de fiecare zi ar fi fost un iad. Dar am observat că dacă izbutesc să mă afund în afaceri, dacă mă las năpădit de muncă şi de foarte multe preocupări, pot suporta absenţa ei câteva ceasuri, câteva zile în şir chiar. Şi atunci, ca să o pot uita, mă zvârleam cu mult curaj în afaceri. Când mă întorceam lângă ea, mă trezeam şi mai îndrăgostit ca înainte. Se făcea, de altfel, sau mi se părea mie, tot mai frumoasă. Ca orice bărbat bogat, stăpân al unei soţii frumoase, eram măgulit să o văd admirată, să ghicesc invidia în ochii celorlalte femei.

  De câte ori ieşeam împreună în oraş, mi se părea că primesc din toate părţile felicitări. Era foarte frumoasă şi era, în acelaşi timp, foarte elegantă. Avusese întotdeauna un gust foarte precis, dar eu o silisem să fie luxoasă, aproape risipitoare. Asta mă făcea, într-adevăr, fericit: să o văd risipind banii. Cheltuia numai pentru că o sileam eu şi pentru că ştia că asta mă flatează pe mine. Dar amănuntele acestea nu prea au mare importanţă…

  Ceea ce vreau totuşi să-ţi spun este că nu izbuteam încă să înţeleg ce se întâmplase cu mine. Un lucru simţeam prea bine: că nu mai puteam trăi fără ea, că îmi intrase în sânge, cum se spune… Dragostea aceasta nu