şi totuşi, nu voiam să te pierd. Asta a fost. Când te-am întâlnit în vagonul restaurant, eram aproape leşinată. Te zărisem cu mult înainte. Aş fi alergat îndată după tine, dar m-am stăpânit… De ce nu m-ai sărutat atunci?! mă întrebă brusc.

  Nu-mi plăceai, i-am răspuns, simplu.

  Simţeam asta. Mă duceam la locul meu şi-mi lipeam fruntea de fereastră ca să nu plâng… Dar, ai văzut şi tu, mă apăram destul de bine. Încercam să te jignesc, să te alung… Mi-a fost greu la început…

  Am întrerupt-o brusc. Simţeam nevoia să-i vestesc o mare bucurie, să o fac fericită. Era un sentiment nou, care nici măcar dragoste nu mai era. Voiam să fiu generos, să-mi risc viaţa pentru un zâmbet. Nu prea ştiu bine ce s-a întâmplat. Am întrebat-o însă cu gravitate:

  Nu-i aşa că vrei să fii soţia mea?

  Credeam că va tresări de fericire, că va lăcrăma. Dar mă privi, speriată, în ochi.

  Nu vrei? repetai eu întrebarea, năuc, temându-mă că aş putea fi refuzat.

  Gândeşte-te bine ce faci, îmi spuse.

  Îi luai mâna şi i-o sărutai.

  XIII.

  Când am rămas singur în odaia mea, în acea noapte, mi-am spus: „Mă însor!” Credeam, până atunci, că ar fi fost suficient să aud cuvintele acestea rostite de mine ca să mă sperii sau să izbucnesc în râs. Lucrul mi se părea cu neputinţă de crezut pe vremuri. Dar în noaptea aceea mi-am repetat de mai multe ori, cu glas tare: „Iată că s-a întâmplat şi asta. Mă însor!” Nu simţeam nimic deosebit. Sau, în orice caz, nu simţeam spaima la care mă aşteptam altădată. Şi nici nu-mi venea să râd. Era ceva cu totul nelămurit. Oricât m-aş fi trudit să-mi dau seama de gravitatea hotărârii mele, nu izbuteam. Aveam doar un vag sentiment de orgoliu; că pot înfrunta o asemenea primejdie necunoscută. Şi păstram încă bucuria pe care ţi-o dă orice act de mare generozitate. Poate şi aici era prezent orgoliul: iată că eu sunt în stare de un asemenea gest, atât de curajos, atât de mărinimos… Nu ştiu. Îmi spuneam însă necontenit: „Tinere, te însori! „ şi totuşi, nu se întâmpla nimic.

  A doua zi de dimineaţă însă m-am trezit pe gânduri. Am aprins o ţigară şi am încercat să văd ce-aş mai putea face. Fireşte, ar fi fost uşor să-mi iau cuvântul înapoi; sau să mă cert violent cu Lena. Dar îmi dădeam seama că nu e vorba de un lucru atât de simplu. De altfel, Lena nu primise cu prea mult entuziasm vestea mea. Nu s-ar fi supărat dacă aş fi evitat să-i mai vorbesc despre căsătorie. Dar se întâmplase altceva; nu mai eram stăpân pe mine, nu mai puteam hotărî. In prezenţa ei eram în stare de orice. Iar fără ea aş fi fost nefericit. Poate că nici nu era vorba de fericire sau nefericire: fără ea nu mă puteam închipui; nu mă puteam gândi la viitor decât împreună cu ea. Am stat mult timp aşa, muncindu-mă. Când am coborât la ceai, am găsit-o pe Lena răsfoind revistele ilustrate. Cred că şi ea fusese turburată de gânduri. Era obosită, agitată. S-a luminat când m-a văzut apropiindu-mă. I-am sărutat mâna şi m-am aşezat alături. Nu ştiu de ce începeam să-mi măsor vorbele. Căpătasem parcă o anumită autoritate, care mă îmbăta şi mă întrista totdeodată.

  Nu ţi se pare curios? o întrebai mai târziu.

  Ce anume? făcu ea, prefăcându-se că a uitat convorbirea din noaptea trecută.

  Că am putea deveni soţ şi soţie, că am devenit deja…

  Mă privi zâmbind.

  Da, începu, pe gânduri, cred că lucrul acesta e foarte greu, e cumplit…

  S-a oprit deodată şi mă temui că tăcerea noastră ne va încurca din ce în ce mai mult. Din fericire, chelnerul se apropie cu serviciul de cafea.

  Tu vrei unt? o întrebai.

  Nu, mulţumesc, răspunse ea foarte atentă. Dar cum ţi-a venit asta, aşa, deodată?

  Mi-am spus că e mai bine aşa, m-am gândit mult înainte de a mă hotărî…

  În realitate, cum se întâmplă cu majoritatea bărbaţilor, nu mă gândisem deloc, nu hotărâsem nimic mai dinainte. Simţeam doar, atunci, că trebuie să spun cuvintele acelea.

  Eu nu m-am gândit deloc, se apără ea. Şi, ceea ce e mai grav, nu mă pot gândi nici acum…

  Încurcătura aceasta a ei îmi dădu imediat o mare superioritate. Simţeam că sentimentul acesta de superioritate mă va duce tot mai departe, mă va angaja tot mai mult, dar prea era încântătoare emoţia ca să mă pot împotrivi ei, să mă controlez.

  Cu toate acestea, trebuie să-mi răspunzi, insistai eu. Trebuie să te hotărăşti…

  N-am nimic de hotărât, spuse ea încet. Sunt a ta; asta e tot.

  Straniu! Cu cât o ascultam vorbind, cu atât simţeam că mă pierd, că dragostea ei este singurul lucru preţios, că fericirea ei este singurul lucru pentru care avea vreun sens viaţa mea. Apropierea Lenei mă ucidea. Îi vedeam trupul ei lângă mine şi nu-mi venea a crede că poate fi al meu pentru totdeauna.

  Te-ai gândit la ceva pentru astăzi? o întrebai.

  Mă privi, cumplit de senzual, de fierbinte.

  Nu îndrăznesc să-ţi mărturisesc, îmi şopti.

  M-am ridicat de la masă, spunându-i: „De acum toate astea nu mai au nici o importanţă”. Astea erau: libertate, bani, orgoliu, afaceri şi orice altceva…

  Ne-am căsătorit peste o lună, la Paris. Aş fi vrut să fac o mare sărbătoare din evenimentul acesta, dar ea m-a rugat mult să nu invităm decât câţiva prieteni, majoritatea străini. După nuntă am plecat în Spania. Am rămas acolo până la începutul primăverii.

  Mi-ar fi foarte greu să-ţi spun ce s-a întâmplat după aceea. Dumneata n-ai fost niciodată căsătorit, n-ai să poţi înţelege. Timpul a început să se scurgă altfel, în orice caz. Când ne aflam în străinătate, eram mereu ocupaţi cu ceea ce vedeam în jurul nostru, cu ceea ce se întâmpla lângă noi. Dar după ce