fi privit pe altcineva, nu pe mine. Ne-am aşezat amândoi pe canapea. Eram încurcat, timid şi totuşi o nelămurită fericire începea să mă cuprindă. Aş fi vrut să mă umilesc, să-i spun cât de mişel şi cât de ridicol mă purtasem cu ea. Dar chiar şi această mărturisire mi se părea copilărească, absurdă. Mă simţeam foarte bine aşa, chinuit şi fericit totodată. Lena mă privea cu ochii ei aprinşi, aşteptând parcă să mă audă spunând un lucru grav, important, urgent.

  Ce e, dragul meu? mă întrebă târziu, mângâindu-mi fruntea.

  Nu ştiu ce aş putea să-ţi spun…, îngânai.

  Mă înlănţui pe neaşteptate cu braţele şi nu mai putui continua. Gura ei îmi curmă răsuflarea.

  Am plecat din Veneţia după o săptămână. La Milano, aproape că nu mă mai interesau întâlnirile de afaceri. Totul mi se părea acum fără importanţă. Dar nu-mi dădeam bine seama de ce. Nu înţelegeam ce se schimbase în mine. Întocmai după cum nu m-au mai interesat examenele mele de la Politehnică îndată ce ajunsesem pe front. Şi mai era ceva curios; dragostea aceasta mă schimba cu cât o cunoşteam mai bine pe Lena; trupeşte, se înţelege. Prezenţa ei concretă, aş putea spune carnală, mă transforma, mă îmbăta. De aici, din trupul ei, porneau atâtea forţe nelămurite pe care le simţeam pătrunzându-mă. Nu ştiu cum aş putea să definesc mai exact sentimentul acesta straniu: ceea ce aş putea numi înălţarea şi purificarea mea, desăvârşirea – cum spui dumneata – îşi avea obârşia şi forţa exclusiv în îmbrăţişare, în posesiune. Nu o puteam iubi altfel, aşa cum am auzit că iubesc unii oameni: îngereşte, cu renunţări, cu jertfe… Dimpotrivă, cu cât o aveam mai mult lângă mine, cu cât o simţeam mai mult a mea, cu atât sufletul mi se topea într-o patimă pură, necunoscută până atunci…

  Odată, după ce plecasem din Milano, spre Nisa, îmi spuse în treacăt:

  Voiam să te rog un lucru, dar nu cutezam până acum… Voiam să te rog să nu mă împărţi…

  Nu prea înţelegeam ce vrea să spună.

  Clody…, adăugă ea rezemându-şi capul de fereastra vagonului.

  I-ar fi peste putinţă să mă împartă cu ea, cu orice altă femeie…

  Asta a fost de mult, am liniştit-o.

  Ai să ai curajul să i-o spui? mă întrebă.

  Fireşte, şovăii câteva clipe. Îi luai mâna, cerându-i parcă un sfat, o mângâiere.

  Dacă nu, am să-i spun eu, adăugă. Ar fi penibil să afle că am minţit-o amândoi.

  Dar chiar amintirea lui Clody o turbură.

  Dacă aş putea uita anumite lucruri…, începu mai abătută. Dacă aş putea uita sărutarea aceea din faţa mea…

  Se cutremură. Încercă să-şi retragă braţul din mâinile mele. I-am spus atunci:

  Eu mă silesc să uit trecutul tău.

  N-am nici un fel de trecut, spuse privind vag pe fereastră.

  Dar îmbrăţişarea din gară? Vărul acela…

  Se întoarse brusc spre mine, cu faţa dogorâtă.

  Nu e adevărat, n-am nici un văr…

  Începui să râd. Totuşi, panica ei mă neliniştise. De ce suferea atât de mult şi se turbura atât de câte ori îi aminteam amănuntul acela? Mai târziu, când gelozia a început să mă chinuie până la îmbolnăvire, mi-aminteam cu groază viaţa din Moldova refugiului, îmi aminteam îndrăzneala ofiţerilor, generozitatea femeilor. Cum a scăpat Lena din acel infern? Oare scăpase cu adevărat?

  Şi n-ai fost niciodată îndrăgostită? o întrebai.

  Îmi răspunse foarte repede, ca şi cum s-ar fi apărat:

  Nu!

  M-am gândit că n-are nici un rost să stărui. Am schimbat vorba; dar începuse să mă roadă o îndoială vagă, nelămurită. Poate că aş fi suferit mai puţin dacă mi-ar fi mărturisit deschis că a avut atâtea şi atâtea idile. Îmi dădeam foarte bine seama că era un lucru firesc pentru vârsta ei; ştiam, de asemenea, că orice s-ar fi întâmplat mai înainte de mine nu avusese mare însemnătate pentru Lena. Mi se dase mie pentru întâia oară. Simţeam că e îndrăgostită de mine, că e a mea. Dar refuzul acesta îndârjit de a-mi spune ceva mă turbura mai mult…

  Câteva zile în urmă eram amândoi la Nisa. Am întâlnit foarte mulţi cunoscuţi de-ai mei, o bună parte de la Bucureşti. Stăteam la acelaşi hotel, dar în două camere separate. Cineva m-a felicitat, surâzând.

  Foarte frumoasă logodnica dumitale…

  Nu suntem logodiţi, i-am răspuns eu.

  Dar gândul acesta începu să mă obsedeze. S-ar fi putut întâmpla şi asta: nu-mi trecuse prin cap până atunci, dar s-ar fi putut întâmpla… Seara, la masă, arătam probabil preocupat, absent, căci Lena mă întrebă:

  Unde ai fugit?

  Dădui din umeri. Voiam să par plictisit. O iubeam foarte mult, îmi dădeam seama de asta, dar voiam totuşi să par plictisit, să o fac să sufere. Credeam că voi citi nerăbdarea sau duferinţa pe faţa ei, dar Lena îmi luă braţul, fericită.

  Semeni atât de mult cu iubitul meu din prima seară, şopti ea, închizând uşor pleoapele. Aşa erai şi atunci, când te-am zărit, rezemat de bar. Întocmai ca acum; bosumflat şi fermecător. Puteam oare să nu te iubesc?…

  Începui să zâmbesc, privind-o adânc în ochi. Cumplit mă pierdeam pe mine privind-o; îmi pierdeam minţile. Lena începu să vorbească, parcă n-aş fi fost acolo.

  Sta rezemat de bar, foarte plictisit. Nu era frumos, dar era înalt, avea 35 de ani şi dezbrăca toate femeile cu privirea. Şi apoi, era acelaşi din tren. El nu-şi mai aducea aminte…

  Ba da, intervenii eu, cu seriozitate.

  Nu-şi mai aducea aminte, continuă Lena, ca şi cum n-ar fi auzit întreruperea. Se întreba, desigur, de unde mă cunoaşte. Mi-a fost teamă de el şi am fugit…

  Nu-i adevărat, spusei eu, glumind. N-ai fugit de mine. Ai aflat că plec într-o anumită zi la Milano şi te-ai suit în acelaşi tren…

  Faţa îi deveni deodată serioasă, tristă şi, totuşi, scăldată de o mare fericire.

  Ai dreptate, şopti. Nu te pot minţi. Mi-era teamă de tine, fugeam,