ales o trattoria la întâmplare şi ne-am aşezat la masă ca doi soţi certaţi. Ne aruncam amândoi privirile spre fereastră. Se zăreau trecători grăbiţi, şi auzeam câte un copil curajos, înfruntând frigul, ţipând. Am încercat de mai multe ori să însufleţesc convorbirea, dar Lena nu-mi răspundea decât în monosilabe, absentă.

  Ce ai? o întrebai, exasperat.

  Nimic precis, vorbi ea, plecându-şi ochii. Tocmai asta mă deprimă; că nu ştiu ce am.

  I-am turnat un pahar de vin şi l-a băut. Am privit-o cum îl soarbe; nu-l bea din plictiseală, ci parcă i-ar fi fost de mult sete, parcă l-ar fi aşteptat de mult…

  Iată primul pahar cu vin pe care îl bei, spusei.

  Îmi place, vorbi ea simplu.

  Apoi ridică ochii şi mă privi. Ii susţinui privirile, cu acelaşi zâmbet fărâmiţat.

  Şi toate acestea din cauza ta, începu deodată. (Tresării, roşind uşor, auzindu-mă tutuit). Toate acestea pentru că nu ştii nimic…

  Eram surprins, mirat Aşteptam parcă să continue, ca să pot înţelege ce vrea să spună. Dar privirile ei le simţeam acum puternic, mă copleşeau. Suspină stins.

  … Ar fi putut fi altfel, adăugă. M-am gândit de atâtea ori la întâlnirea asta, am visat-o atâţia ani…

  Tresării. Se gândea oare la mine? îi apucai mâna. Mi-o lăsă, moale. Ochii i se umezeau îngânduraţi de o foarte discretă tristeţe.

  Te-ai gândit vreodată la mine? o întrebai eu cu un glas fals, strident.

  Dar poate că n-a băgat de seamă, căci a răspuns cu aceeaşi simplitate.

  Da. Acum nu mai are rost să te mint. Cred că e absurd, dar ţi-o pot spune; sunt îndrăgostită de tine.

  Aş fi vrut să strig peste masă: „Lena”, dar ar fi fost groaznic. M-am mulţumit să-i iau din nou mâna şi să i-o sărut.

  Am luptat destul, adăugă ea, începând să plângă. Recunoaşte şi tu că m-am apărat, am fugit de tine… Mi-era frică…

  Îşi căută repede batista şi-şi ascunse gura. Stam acolo lângă ea, uluit, fără să-mi dau seama ce-aş putea face, ce i-aş putea spune.

  Este penibil, şopti ea târziu, mai liniştită. Tu n-ai nici o vină în toate acestea… Te rog să mă ierţi. Ne putem despărţi oricând…

  Îngânai câteva cuvinte la întâmplare. Dar, recunosc, eram destul de emoţionat. Nu ştiu dacă a simţit asta. M-a privit însă mai cald, cu oarecare simpatie chiar. A zâmbit şi mi-a prins mâna.

  … Bănuiesc în ce încurcătură te-am pus, vorbi ea din nou. Să-ţi cadă cineva de gât, aşa, deodată… Trebuie să fie obositor…

  Cuvintele acestea m-au durut. Crezusem până atunci că eu o cucerisem, că prin voinţa şi îndrăzneala mea o avusesem. Şi apoi, ironia ei cu care mă compătimea. Mă apărai.

  Nu protesta, mă întrerupse. Îmi dau foarte bine seama că în toate acestea n-ai nici o vină. Eşti cu desăvârşire inocent, adăugă. Iartă-mă că-ţi spun asta, dar nu vreau să-ţi faci vreun proces de conştiinţă…

  Izbucnii, căci ultimele ei cuvinte mă jigniseră şi mai mult. Mă ascultă zâmbind, dând din cap, apoi continuă, ca şi cum ar fi voit să-şi sfârşească gândul:

  Nădăjduiam totuşi că poate cunoşti măcar dragostea. Dar cred că ţi-ar fi imposibil să te îndrăgosteşti…

  Zâmbi atât de fraged, şi toată fiinţa ei mi se descoperi deodată atât de scumpă, încât îi luai mâna şi i-o sărutai.

  Am să încerc, spusei eu, recăpătându-mi calmul. Câte zile îmi dai?

  Mă privi adânc în ochi, apoi râse, fericită. Era cu desăvârşire alta acum. Faţa i se îmbujorase, ochii străluceau, foarte calzi, umezi. Schimbarea aceasta mă turbură.

  Cinci zile ţi-s de ajuns? mă întrebă, în glumă.

  Prea mult!

  Vrui să chem chelnerul pentru plată. Dar Lena îmi luă braţul.

  Cu o condiţie, însă, adăugă ea: să nu trişezi…

  Ce s-a petrecut după aceea mi-ar fi foarte greu să-ţi povestesc. N-am înţeles nici eu, niciodată. Ne-am înapoiat la hotel fericiţi, dar sunt sigur că trăiam fiecare o altă bucurie, cu totul străină. Eu mă simţeam, cum se spune, bine. Era o fată tânără, frumosă, inteligentă, care mă iubea şi pe care o avusesem. Cam atât. Nu mă gândeam la altceva nimic, nu bănuiam altceva. Întâmplarea devenea agreabilă, asta era tot. În cinci zile trebuia să mă îndrăgostesc de ea: să izbutesc s-o fac să creadă asta adică. Pe urmă, lucrurile s-ar fi desfăşurat firesc; ne-am fi revăzut la Bucureşti, am fi continuat să ne culcăm împreună, am fi mers la spectacole…

  În noaptea aceea am început să-i descopăr trupul. Eu nu am nici un fel de dar, nu ştiu cum ţi-aş putea comunica amănuntele acestea atât de dificile. Se întâmpla însă un lucru ciudat, de care nu-mi dau seama; cred că începeam să mă îndrăgostesc de ea. Imaginaţia nu avea ninric cu pasiunea aceasta care se aprindea lent. Îmi spuneam uneori, când pretindeam că sunt lucid, că e numai un joc, numai o părere: că mi se pare că m-am îndrăgostit pentru că aşa i-am făgăduit ei, şi mă sileam să-i fac această bucurie, voiam s-o fac fericită. Nu ştiu cum să-ţi spun mai bine ce s-a petrecut cu mine în acele câteva zile. Dar m-am trezit odată, când eram singur în odaia mea, că mi-e peste putinţă de suportat singurătatea, că e absurd să stau acolo, nefericit, când puteam atât de uşor să cobor şi s-o întâlnesc pe Lena. Am încercat să rezist; m-am plimbat câteva minute prin odaie, fumând. Curând mi-am dat seama că sunt cu desăvârşire stupid şi am coborât. Am găsit-o în dreptul ferestrei, cu fruntea foarte aproape de geam, aşteptând parcă pe cineva. A tresărit când m-a auzit deschizând uşa. Nu trecuse o jumătate de ceas de când ne despărţisem. I-am cuprins umerii şi am atras-o încet spre mine.

  Ştii, i-am spus, nu pot… Nu mai pot să mă despart de tine…

  Nici eu, a mărturisit ea cu simplitate.

  Cred că m-am îndrăgostit cu adevărat.

  Spusesem asta ca şi cum faptul ar