singur cuvânt. Am cerut portarului cheile. Ea privea vag înainte, absentă; îmi dădeam foarte bine seama că nu înţelege ce se întâmplă cu ea, dar că îi va fi peste putinţă să se apere. Orice femeie trece prin asemenea risipiri cloroformizate, când primul venit o poate avea, fără eforturi aproape. Lena urcă scările, rezemându-se uşor de braţul meu. Mă întrebam atunci, foarte calm, în ce cameră să intru: la ea sau la mine? Dar îmi spuneam: e mai bine la ea, pentru că mă voi putea retrage atunci când aş vrea eu…

  Îmi aduc foarte bine aminte scena. Am aprins lampa şi am ajutat-o să se dezbrace. Parcă începea să se turbure, privindu-mă fix în ochi. Oare încă nu înţelegea? Ispitit mai mult de curiozitate să înţeleg ce se va întâmpla cu ea, m-am apropiat, am cuprins-o încet în braţe şi am sărutat-o pe buze. Nu ştia sau nu putea să sărute. Cred că aşa aş fi simţit dacă, în noaptea aceea din gară, cu şapte ani în urmă, aş fi sărutat-o pe gură. Era, cu adevărat, un copil. Descoperirea asta mi-a biciuit orgoliul. Mi-am amintit atunci părerile ei despre dragoste, despre Don Juan. Eram tot atât de calm şi de lucid ca în clipa când am auzit-o şoptind: „Mi-e frig!” şi am înţeles că va fi a mea. Eram ispitit chiar să fiu ironic, să-i spun că nu ştie să sărute sau o stupiditate asemănătoare. Dar m-am stăpânit, mulţumindu-mă s-o sărut, dezbrăcând-o. Nu izbutea să se trezească. Rezista mai mult printr-o inerţie desăvâşită.

  Peste vreun ceas am aprins lampa şi am început să mă îmbrac, uluit. Fusese, într-adevăr, fecioară; nici o mângâiere nu-i turburase oboseala sa îngheţată. Continua şi acum să mă privească, mirată, cu ochii ei mari arşi şi nelămuriţi. Nu ştiam cum aş putea să mă retrag, fără s-o jignesc. Începea să-mi fie somn, şi prezenţa ei era greu de suportat.

  Trebuia să spun ceva, ca să rup tăcerea. I-am luat mâna şi i-am sărutat-o…

  La ce te gândeşti? o întrebai.

  Se luptă multă vreme ca să scoată un cuvânt.

  Am impresia că s-a mai întâmplat o dată asta, şopti ea respirând anevoie, şi nu pot să-mi amintesc.

  Fii fără grijă, o întrerupsei eu vulgar. Nu ţi s-a putut întâmpla…

  Mă privi iarăşi în ochi, concentrată. Făcea parcă eforturi penibile ca să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, unde se află. Deodată roşi cumplit şi privi înspăimântată în odaie. A înţeles ceva, a ghicit mai mult? Nu ştiu nici eu prea bine. Mi s-a făcut milă de ea şi, cum sentimentul acesta îmi era cu neputinţă de suportat, am sărutat-o pe frunte şi am ieşit în vârful picioarelor din odaie.

  XII.

  A doua zi de dimineaţă m-am trezit mahmur. Afară era, parcă, şi mai mohorât. Vântul se înteţise. Începeam să regret întâmplarea din noaptea trecută. Mi se părea cu desăvârşire fără sens; îmi crea o serie de plictiseli la care nu mă gândisem. Poate că va trebui să-mi prelungesc şederea la Veneţia, îmi spuneam, şi asta îmi încurca socotelile. Aş fi putut pleca, fireşte, dar nu mă înduram; fata aceasta, pe care o avusesem, nu cunoscuse dragostea în braţele mele, aproape că nu mă simţise. Orgoliul meu sângera. Nu voiam s-o părăsesc înainte de a mă cunoaşte cu adevărat. Îmi plăcea să renunţ la o femeie numai după ce eram încredinţat că mă va regreta. Încercam s-o fac fericită în sensul concret, fiziologic, al cuvântului, numai pentru a satisface orgoliul meu şi aveam o stupidă încântare aflând, mai târziu, că femeia pe care o iubisem şi o părăsisem suferă, că este nefericită… Şi apoi, evident, era Clody. Aş fi putut renunţa cu destulă uşurinţă la legătura asta. Dar ruptura, într-un asemenea moment, în urma întâlnirii cu Lena, ar fi fost dezagreabilă. N-aş mai fi putut frecventa casa aceea, unde mă amuzam bine şi aveam o sumă de prieteni. Obişnuiam, până atunci, să-mi pregătesc astfel despărţirea, încât să nu rup definitiv relaţiile. Mărturisesc că eram, înainte de toate, un om comod…

  Trebuia totuşi să iau o hotărâre. M-am îmbrăcat cu multă atenţie şi am bătut la uşa ei. I-am auzit glasul, obosit, întrebând cine este. Apoi a deschis. I-am cerut voie să aprind o ţigară şi să mă aşez pe scaun.

  Ai vreun plan pentru astăzi? o întrebai.

  Nimic precis, vorbi ea, palidă.

  O privii. Nu dormise, desigur, toată noaptea. Cearcănele insomniei acesteia mă mustrau şi, în acelaşi timp, îmi paralizau orice iniţiativă. Fumam. Mi s-a părut că ea îşi caută insistent pălăria.

  Îmi dai voie să te însoţesc? o întrebai.

  De ce nu?

  Nu mă încuraja deloc tonul ei. Am zâmbit totuşi, pentru că nu ştiam ce aş fi putut face altceva. Apoi am ieşit împreună, tăcuţi, am predat portarului cheile, ca şi cum am fi fost doi străini, şi am pornit pe strada principală spre Piaţă.

  Într-adevăr că e tristă Veneţia iarna, spusei eu.

  Dădu din cap. Se opri în faţa unei vitrine cu mărgean şi cu obiecte ieftine de artă.

  Sunt imitaţii, vorbii iarăşi.

  De data asta mă privi mirată, în ochi. Mi s-a părut că zăresc un zâmbet foarte trist pe buzele ei. Şi mi-am dat seama că e nespus de frumoasă, zâmbind aşa, obosită.

  Da, sunt imitaţii, şopti şi ea.

  Nu ştiu dacă s-a gândit la altceva spunând cuvintele acestea, dar m-au turburat. Dacă se refereau cumva la mine? I-am luat braţul, îndemnând-o.

  Să nu răceşti, bate un vânt teribil, i-am spus.

  Şi apoi iarăşi am mers o bucată de vreme, tăcuţi. Ne-am oprit pe un pod; zidurile erau şi mai triste acum, iama, canalurile păreau pustii. Voiam să-i spun un singur cuvânt frumos. Eram şi eu destul de emoţionat de tristeţea asta îngheţată a oraşului. Dar am privit amândoi, multă vreme, fără să vorbim.

  Târziu, după ce ne-am plimbat prin Piaţă, am întrebat-o dacă nu vrea să intrăm într-un restaurant. A clătinat din cap. Am