Pe Clody o înţeleg, ea n-are nevoie de Don Juan. Ea are nevoie numai de amanţi.

  Mi s-a părut că subliniază cu prea multă brutalitate ultimul cuvânt. Voia poate să mă facă gelos, să mă umilească?

  Şii, de altfel, că nu eşti singurul? mă întrebă senină. Clody te foloseşte. De altfel, tot ea te-a cucerit, nu-i aşa?

  Începu să râdă.

  Iartă-mă că-ţi spun toate acestea, se corectă ea repede, stăpânindu-şi râsul. Dar sunt convinsă că nici dumneata nu crezi în succesele bărbaţilor. În afară de ale lui Don Juan, se înţelege. Ceilalţi sunt folosiţi după temperament. O înţeleg foarte bine pe Clody. Ea vrea să se amuze. Şi e, într-adevăr, o fată adorabilă… Te înţeleg mai greu pe dumneata, însă…

  Ce vrei să spui exact? întrebai nervos. Amor etern, exclusivitate, moarte, n-am mai auzit asemenea cuvinte dinainte de război.

  Îmi amintii în acea clipă ce-mi spusese Clody despre prietena ei: ultima fecioară a secolului XIX. Într-adevăr, se potriveau atât de puţin ideile acestea medievale cu viaţa în care trăiam, cu mediul unde o cunoscusem pe Lena, chiar cu dorul ei de libertate şi autonomie.

  Cred că nici atunci nu le-ai auzit bine, spuse Lena zâmbind.

  Apoi găsi un prilej oarecare şi se retrase în compartimentul ei.

  Seara ne-am întâlnit la Veneţia, pe peron. Am avut impresia că mă evitase tot timpul, poate ca să nu aflu dacă rămâne la Veneţia. Dar am zărit-o coborându-şi bagajele şi m-am prefăcut mirat.

  Spuneai că Veneţia e tristă iarna, i-am amintit zâmbind.

  De obicei e tristă, spuse ea.

  Am întrebat-o ce hotel alege. Cunoştea unul, modest, alături de gară. I-am propus să vină pe Gran Canale, dar a început să râdă. Mi-am dat seama că am făcut o gafa. M-am roşit şi i-am cerut voie să viu şi eu la acelaşi hotel. Cunoşteam destul de bine Veneţia de după război şi voiam să i-o arăt. Am plecat tăcuţi. Nu era prea frig, dar cerul se posomorâse şi începuse să bată vântul. Şi-a pus pardesiul îndată ce am ieşit din gară. Hotelul era foarte aproape. Mergeam unul lângă altul, continuând să tăcem, fără sĂ. Ne privim. Am înţeles, din felul cum s-a adresat portarului, că ar fi preferat să nu aibă camera alături de a mea. Am cerut atunci eu o cameră mai mare. Apoi ne-am despărţit. Când am rămas singur în camera mea, mi-a fost ciudă că am ales acest hotel. Era destul de mediocru şi singurătatea îl făcea şi mai deprimant. În acelaşi timp, mi-era ciudă că ţinusem atât de mult să fiu alături de Lena. Nu-mi era teamă de nimic, dar nici nu doream să se întâmple ceva. Bănuiam că o asemenea femeie n-ar fi deloc comodă. Şi apoi, aerele ei de superioritate… M-am schimbat şi am plecat să mănânc într-un restaurant din centru. Cu prilejul acesta, îi dovedeam că nu ţin deloc să fim împreună, că alesesem acelaşi hotel numai pentru a fi de folos unei compatrioate, dar că nimic mai mult nu se va întâmpla.

  După ce am mâncat, am ieşit să iau o cafea la „Florian”. Târziu, pe la 11, m-am îndreptat spre hotel. Traversând Piazza San Marco, cu desăvârşire goală iama, am zărit silueta Lenei. Se plimba liniştită, cu capul pe sus. M-a năpădit o bucurie nespusă; parcă i-aş fi simţit lipsa în tot timpul pe care-l petrecusem singur. I-am strâns mâna mai călduros decât ar fi fost îngăduit şi ea m-a privit mirată.

  Mergeai acasă? am întrebat-o.

  Clătină din cap. Îmi răspunse că preferă să se plimbe, îi place Piazza la ora aceasta târzie. I-am cerut voie să o însoţesc şi i-am luat braţul. Am tresărit amândoi. M-a întrebat când am fost pentru prima dată la Veneţia. Am început să râd; trecuseră vreo cincisprezece ani de atunci. Şi-a întors capul ca şi cum ar fi vrut să mă privească mai bine.

  Da, prin 1909, am repetat. Plecam în Franţa, la studii.

  Fantastic, exclamă ea.

  De ce?

  Mi se pare aşa de curios… Dumneata eşti tânăr, eşti, în orice caz, destul de tânăr ca să-ţi pot interzice să-mi faci curte fără să te superi şi, cu toate acestea, ai cunoscut o lume de care mi se pare că ne desparte cea mai adâncă prăpastie. Îţi mai aduci aminte cum se îmbrăcau femeile pe atunci?

  Îmi aduc aminte foarte bine, spusei zâmbind.

  Cred că aveau rochiile lungi, cu franjuri, şi pălării enorme, încărcate cu flori, şi mănuşi de mătase neagră până la coate… Şi apoi citeau pe Paul Bourget… Ai iubit pe vreuna?

  N-am iubit niciodată. Am cunoscut însă destule femei. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu ele, unde au dispărut, aşa deodată, brusc…

  Au îmbătrânit, vorbi ea melancolic.

  Nu cred că e asta, mă apărai eu, căci nu vroiam deloc să par bătrân cu cei 35 de ani ai mei. Dar s-au schimbat sau poate au murit în timpul războiului… Nu cred că moartea s-a mulţumit să secere numai pe fronturi, printre bărbaţi. Probabil că au fost îngropate de vii, atunci, milioane de femei…

  N-a răspuns; s-a mulţumit să mă privească încă o dată, apoi am continuat să ne plimbăm îndreptându-ne spre debarcader.

  Mi-e frig, spuse ea deodată.

  Şi am simţit cum se ghemuieşte lângă mine, fără să-şi dea seama. Am avut atunci sentimentul că femeia aceasta nu-mi mai poate rezista. Nu ştiu cât de mult m-am bucurat. Eram obişnuit să ghicesc clipa aceasta în prezenţa unei femei şi ştiam că era destul, atunci, un simplu gest ca să mi se dea. Am grăbit pasul, continuând amândoi să tăcem. N-am mai avut răbdare să aştept vaporul şi am făcut semn unei bărci cu motor. Ne-am aşezat unul lângă altul, concentraţi, fără să ne privim. În câteva minute am ajuns în faţa gării. Am ajutat-o să sară pe punte, i-am luat braţul şi am intrat fără să ne spunem un