Am încercat să studiez ceva, dar m-am lăsat…

  De ce? întrebai din nou, curios.

  N-am nici un fel de talent. La o anumită vârstă, adăugă zâmbind, fetele se visează artiste. Aşa m-am visat şi eu un timp. Dar am văzut că nu merge şi m-am lăsat…

  Mieux vaut tard…, începui eu, dar faţa ei se lumină deodată de atâta ironie, încât mi-a fost ruşine că am citat un proverb atât de banal. Mă simţii intimidat, ca în faţa profesorilor mei, pe vremuri, când spuneam vreo prostie.

  Şi acum ce ai de gând să faci? încercai eu să schimb vorba.

  Deocamdată mă întorc la Zurich pentru câteva luni. Poate îmi descopăr vreun talent, vreo meserie…

  Dar dumneata eşti femeie, subliniai eu, de ce vrei neapărat să ai o meserie? N-ai decât să te măriţi.

  Şi să fac copii, completă ea zâmbind. Este şi asta o meserie, recunosc. Dar bănuiesc că n-am nici o vocaţie pentru ea. Vreau să fiu liberă. Mi-am cucerit destul de greu libertatea, crede-mă, adăugă trist. Am îngropat prea mulţi ani…

  Începui să râd şi veselia mea creştea cu cât creştea mirarea pe faţa ei.

  Dar ce-aş mai putea spune eu, vorbii, după ce am pierdut cinci ani de studii cu o meserie care nu-mi plăcea şi am pierdut patru ani într-un război? Ai să mă crezi foarte bătrân…

  Nu e vorba de asta, spuse ea calm. Războiul e un destin, pentru bărbaţi, cel puţin. Căsătoria şi celelalte, un obicei. Îl învaţă numai cine nu-şi propune altceva…

  Am sfârşit masa, discutând cu destulă însufleţire o serie de lucruri, frivole şi solemne în acelaşi timp. Am observat că nu s-a atins de paharul cu vin pe care i-l turnasem.

  Încă nu iubeşti, spusei în glumă, arătându-l.

  Nu-mi răspunse imediat. Mă privi numai mirată şi simţii din nou lumina aceea ironică aprinzându-i-se în ochi.

  E straniu cum te obsedează vocaţia dumitale de curtenitor, observă ea târziu, şi cu toate acestea mi-am dat seama că poţi fi destul de serios. Dar probabil ţii cu tot dinadinsul să te subevaluezi… Păcat!…

  Ne-am ridicat râzând de la masă. Ea călătorea în clasa a Il-a, eu aveam cuşetă în salonul de dormit. Dar am rămas de vorbă încă mult timp pe culoar. Târziu mi-a urat noapte bună şi s-a dus să se culce. Era singură în compartiment.

  A doua zi dimineaţa am întâlnit-o în vagonul restaurant. Nu părea deloc obosită, după o noapte petrecută pe canapea.

  Ne-am aşezat la aceeaşi masă. Am întrebat-o dacă se opreşte mai mult timp la Veneţia. Eu nu eram hotărât ce o să fac. Aşteptam să aflu întâi gândul ei.

  Veneţia e foarte tristă iarna, răspunse ea.

  Apoi am vorbit de altceva. Când ne-am reîntors în vagon, i-am cerut voie să mai rămân puţin de vorbă în compartimentul ei. A primit, dar am înţeles că nu-i făcea prea mare plăcere prezenţa mea acolo. Ar fi voit să rămână singură, să viseze privind pe fereastră, sau să citească? Nu ştiu. In compartiment mai erau câteva persoane, câţiva sârbi. O stânjenea, poate, prezenţa lor. M-am retras cât am putut de repede.

  La graniţa italiană am rămas din nou aproape singuri. Am întâlnit-o pe coridor. M-a oprit zâmbind.

  Ţineam de aseară să te întreb un lucru, îmi spuse, dar te rog să nu te superi. Voiam să te întreb, adăugă ea neţinând în seamă exclamaţia mea, cum de te împaci cu Clody?…

  Am roşit brusc. N-aveam nici un fel de scrupule în ceea ce privea această legătură – cunoscută, de altfel, de foarte multă lume – dar întrebarea mă surprinsese.

  E fată foarte bună, bâiguii eu.

  Ştiu asta, mă întrerupse cu oarecare nervozitate. Cum de accepţi dumneata să-ţi împărţi dragostea cu altul?

  Nu e vorba exact de dragoste, spusei recăpătându-mi calmul. Mai mult o camaraderie şi… celelalte.

  Chiar aşa fiind, tot împărţi ceva, nu? Asta nu te umileşte? Cred că e destul de penibil rolul de amant…

  Zâmbii. Aş fi vrut să adaug: în orice caz, nu atât de penibil ca rolul soţului.

  Ştiu la ce te gândeşti, îmi interpretă ea zâmbetul. Dar asta nu scuză nimic. Evident, nu scuză un bărbat, adăugă subliniind cuvântul. Scuză numai un donjuan de cea mai proastă calitate.

  Cei de calitate superioară cum procedează în asemenea împrejurări? întrebai eu, silindu-mă să fiu cât mai ironic.

  Îşi duc iubita la moarte sau la deznădejde şi călugărie, dar n-o împart cu nimeni. De altfel, adevăratul Don Juan nu a fost celebru prin numărul amorurilor sale, ci prin numărul iubitelor care au murit pentru el…

  Mi se pare foarte curioasă teoria dumitale, am întrerupt-o râzând. Cu alte cuvinte, sunt de dispreţuit oamenii care se mulţumesc să împartă o femeie cu un al doilea, acordându-i viaţa, şi merită laudă acei amanţi care confiscă o femeie exclusiv pentru ei, câteva săptămâni, şi apoi o zvârl în moarte…

  În „ghearele morţii” era mai conform cu fraza dumitale indignată, observă Lena. Dar eu n-am spus asta; n-am spus că un donjuan merită sau nu laude. Ţi-am amintit numai că iubirea unui donjuan are, totuşi, ceva absolut în ea…

  Poate, acceptai eu, dar se termină, cum spuneai, cu moartea…

  Asta n-are nici o importanţă, mă întrerupse ea brutal. Una fără alta nu merge. Şi apoi, ce vrei, să cunoşti pe Don Juan şi apoi să continui a trăi şi a face copii… Nu se poate… Sau, atunci, te mulţumeşti cu mai puţin…

  Nu-şi termină fraza. Îşi fixă, însă, fără voie, privirile ei asupră-mi, cu un foarte uşor zâmbet. Mă amuza mult discuţia; de obicei, nu prea vorbeam cu femeile despre dragoste sau, în orice caz, nu vorbeam serios. Mi se părea că fata aceasta severă încearcă să-mi dea lecţii. Era, într-adevăr, amuzant.

  Cu mai puţin, cu oameni de felul meu, adică, încercai eu să râd.

  Da, spuse ea cu multă simplitate.

  Câteva clipe de