acela din gară. Dar era absurd; n-avea nici un motiv s-o facă. Târziu, Clody observă totuşi că eram preocupat, absent, şi mă întrebă ce am. Inventai un motiv oarecare; i-am spus, pare-mi-se, că treburile mă silesc să plec din Bucureşti mai curând decât aş fi vrut eu.

  Am întâlnit-o peste câteva zile, tot la Clody. Mi s-a părut excesiv de rezervată faţă de mine, aproape rigidă. De altfel, mă evita, îmi răspundea cât se poate mai sec, aproape obraznic. Totuşi, n-avu curajul să-mi refuze un dans. Ţin minte foarte bine, un tango, Always, care era la modă pe atunci, prin 1924. Mi-am dat seama că dansa foarte corect, dar simţeam că apropierea mea o turbura, o neliniştea. Asta mă măgulea. Avusesem la început impresia că Lena mă dispreţuieşte şi, cum eram foarte orgolios, îmi făcea o nespusă plăcere intimidarea aceasta în aproapierea mea. Am condus-o la bar. A cerut o limonadă. Am insistat să ia altceva; toate celelalte fete erau cu păhăruţele de cocktail în mână.

  Nu beau niciodată alcool, mi-a răspuns.

  Nici când iubeşti? am întrebat-o eu, destul de stupid, de altfel.

  M-a privit dispreţuitoare şi a zâmbit. (Cât de bine îmi aduc aminte de tot ce a urmat!)

  Probabil că asta e prima etapă, îmi spuse.

  Nu înţelegeam şi am întrebat-o:

  Ce fel de etapă?

  Cred că asta îi spui oricărei femei căreia încerci să-i faci curte.

  În primul rând că nu încerc deloc să-ţi fac curte, am răspuns, cu unul din zâmbetele mele placide, de care eram mândru. (Te rog să mă ierţi, dar nu vreau să-ţi ascund nici o nuanţă din vulgaritatea mea preţioasă.)

  Sunt fericită să o aflu, mi-a spus zâmbind. Cu atât mai mult cu cât nici dumneata nu eşti „genul” meu de bărbat.

  Bănuiam asta, am adăugat eu. Dumneata ai o aplecare specială pentru verii ofiţeri…

  A tăcut câteva clipe, sorbind încet, fără să mă privească, din paharul cu limonadă. Părea că se gândeşte. Atunci a apărut lângă noi Clody şi ne-a surprins tăcând. Cred că asta a neliniştit-o, căci mi-a luat braţul, silindu-mă să o invit la dans. A urmat o mică scenă de gelozie, care m-a plictisit şi mai mult. Când am izbutit să rămân din nou singur, Lena se afla într-un alt grup, discutând foarte agitată. M-am prefăcut că n-o bag în seamă şi am început să mă plimb prin odăi, absent. Întâlneam peste tot aceleaşi perechi deşănţate şi, pentru întâia oară, spectacolul acesta mi s-a părut penibil. Toţi tinerii aceia semănau între ei, toate fetele aveau acelaşi râs obscen, toţi băieţii aceleaşi gesturi de marionete. M-am plictisit aşa încă vreun ceas, apoi am pretextat o întâlnire de afaceri la un club şi am plecat. Când i-am spus bună seara, Lena m-a privit mirată şi un imperceptibil zâmbet ironic i-a înflorit faţa. Mi s-a părut nespus de frumoasă atunci.

  Mă plictisesc, i-am şoptit apropiindu-mi capul de al ei.

  Iată primul dumitale cuvânt inteligent, mi-a răspuns zâmbind. La revedere! a adăugat, întinzându-mi franc mâna.

  Am observat că are o mână extraordinar de palidă, cu degetele lungi şi fine şi cu un inel cu o piatră mare, albastră, care i se potrivea de minune.

  Nu cred că ne vom mai vedea curând, i-am spus sărutându-i mâna. Peste câteva zile plec din nou în Franţa.

  Şi ce spune Clody?

  Am zâmbit cu acel aer de superioritate pe care îl au de obicei bărbaţii când li se amintesc succesele de dragoste.

  Se resemnează! i-am răspuns eu tot în şoaptă.

  Rău face…

  Am avut iarăşi impresia că e impertinentă. Gura ei mare, foarte roşie, mi s-a părut atunci uluitoare. Cum de n-am observat până acum? mă întrebam…

  Peste vreo zece zile mă aflam, într-adevăr, în tren, spre Milano. Uitasem toate aceste întâmplări şi-mi petreceam timpul în compartimentul meu, citind. Am ajuns la graniţă pe seară. Rămăsesem numai câţiva călători şi aşteptam plictisiţi să se termine formalităţile şi să trecem în Iugoslavia. Când a pornit trenul şi s-a anunţat masa, mi-am luat cartea, un roman de Georges Duhamel, şi m-am dus în vagonul restaurant. Nu erau decât foarte puţine locuri ocupate. M-am aşezat la o masă, singur, şi am început să citesc. Dar n-au trecut câteva minute şi am avut deodată impresia că mă priveşte cineva. Lena venea şi ea, îmbrăcată cu o haină simplă de călătorie, cu o carte sub braţ. Când m-a zărit, s-a făcut palidă şi a izbutit anevoie să zâmbească. Destul de curios, întâlnirea m-a turburat şi pe mine. M-am ridicat şi i-am sărutat mâna, invitând-o să se aşeze la masa mea. Şi-a recăpătat repede stăpânirea de sine. A ridicat cartea pe care o lăsasem şi a privit, cu o prefăcută mirare, titlul.

  Dar dumneata ai preocupări extraordinare! a exclamat ea.

  Am început să râd. Era o ironie exagerată, care o trădase. Începea să mă amuze fata aceasta, căreia îi intrase în cap că sunt un donjuan vulgar sau un simplu om de afaceri. Am comandat masa şi mi-am rezemat bărbia în mâini, privind-o fix.

  Asta e probabil etapa a doua, spuse ea, zâmbind. Cloroformizarea victimei…

  Probabil că dumneata ai citit prea multă literatură proastă, am observat eu, continuând s-o privesc. Nu cumva volumul acesta e un roman de Dekobra?

  Şi am întins mâna, să i-l iau. Dar în aceeaşi clipă, Lena a voit să-l scoată de sub poşetă, unde îl pusese, şi mâinile noastre s-au întâlnit.

  Ea şi-a retras-o tot atât de brusc pe cât o întinsese. E adevărat, am simţit şi eu o nelămurită emoţie în clipa atingerii. Dar am putut totuşi să iau volumul şi să-l răsfoiesc. Era o carte de versuri germane.

  Nu bănuiam că-ţi plac poeziile, m-am mirat eu.

  Spune drept, începu ea, nu bănuiai că ştiu nemţeşte, nu-i aşa? Dumitale nu-ţi plac nemţii…

  E-adevărat, nu pot să-i sufăr…

  Eu am stat mult la Zurich, spuse, şi-şi luă cartea.

  De ce tocmai la Zurich?